Între dragoste și mândrie: Mărturisirea unei soacre la marginea prăpastiei

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! Ai ales-o pe ea, dintre toate fetele din oraș? vocea mea tremura, dar nu puteam să mă opresc. Era noaptea dinaintea nunții, iar fiul meu stătea în pragul ușii, cu ochii umezi și obrajii încordați.

— Mamă, te rog… E alegerea mea. O iubesc pe Irina, nu înțelegi?

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl crescusem singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Îmi promisesem că nu voi lăsa pe nimeni să-i facă rău, că voi fi mereu acolo să-l apăr. Dar acum, femeia care urma să-i fie soție părea să-mi fure locul în viața lui.

În ziua nunții, am stat la masa de onoare cu un zâmbet înghețat pe buze. Toți mă felicitau, dar eu nu puteam să văd decât cum Irina îi șoptea ceva la ureche lui Radu și el râdea cu o fericire pe care nu o mai văzusem la el de ani de zile. Mă simțeam invizibilă, ca o piesă de mobilier vechi într-o casă nouă.

După dansul mirilor, m-am retras pe terasa restaurantului. Luminile orașului se vedeau ca niște licurici triști. A venit lângă mine sora mea, Mariana.

— Livia, nu poți continua așa. O să-l pierzi pe Radu dacă nu încerci măcar să o cunoști pe Irina.

— Nu e vorba că nu vreau… Dar simt că nu mai am loc în viața lui. Parcă tot ce am făcut până acum nu mai contează.

Mariana m-a strâns de mână. — Copiii cresc, Livia. Trebuie să-i lași să-și trăiască viața.

Am oftat adânc. Nu era așa ușor. Irina era dintr-o familie bogată, cu afaceri în oraș. Mereu aranja totul perfect, vorbea cu toată lumea de parcă ar fi fost născută pentru a fi admirată. Eu veneam dintr-un cartier modest, muncisem toată viața ca asistentă medicală și nu știam să port conversații elegante sau să gătesc rețete sofisticate.

Primele luni după nuntă au fost un coșmar tăcut. Radu venea tot mai rar pe la mine. Când îl sunam, răspundea scurt: „Suntem ocupați, mamă.” De Crăciun, am pregătit sarmale și cozonaci, sperând că vor veni la masa festivă. În schimb, am primit un mesaj: „Mergem la părinții Irinei anul acesta.”

Am plâns singură în bucătărie, cu farfuriile goale și bradul împodobit doar pentru mine. M-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea posesivă? Poate că nu am știut să-l las să fie bărbat?

Într-o zi, la început de primăvară, am primit un telefon neașteptat de la Irina.

— Bună ziua, doamnă Livia. Aș vrea să vă invit la noi la masă duminică.

Vocea ei era politicoasă, dar rece. Am acceptat cu inima strânsă.

Când am ajuns la ei acasă, am simțit că pășesc într-o altă lume: mobilă modernă, tablouri scumpe, miros de parfum fin. Irina m-a întâmpinat cu un zâmbet protocolar și m-a condus în sufragerie.

— Sper că vă place friptura de vită. Am încercat o rețetă franțuzească.

Am zâmbit stângaci. — Eu gătesc mai simplu… Dar sigur e bună.

Radu a încercat să destindă atmosfera, dar discuția a alunecat rapid spre subiecte incomode: planurile lor de vacanță în străinătate, prietenii lor avocați și medici… M-am simțit tot mai mică și mai stingheră.

La plecare, Irina mi-a spus:

— Știu că nu mă placeți prea mult, dar aș vrea să încercăm să ne înțelegem pentru binele lui Radu.

Am rămas fără cuvinte. Era prima dată când cineva îmi spunea atât de direct ce simțeam eu în adâncul sufletului.

Seara aceea m-a urmărit mult timp. Am început să mă gândesc dacă nu cumva eu eram cea care ținea familia la distanță prin atitudinea mea rece și judecătoare.

Au trecut luni în care relația noastră a rămas rece și formală. Radu mă vizita rar și mereu părea grăbit. Într-o zi însă, m-a sunat plângând:

— Mamă… Irina a pierdut sarcina.

Am simțit cum mi se rupe sufletul pentru el. Am alergat la spital fără să mă gândesc la nimic altceva decât la copilul meu rănit. Când am ajuns acolo, Irina stătea pe pat cu ochii roșii de plâns. M-am apropiat timid și i-am luat mâna în mâinile mele.

— Îmi pare rău… Nici nu pot să-mi imaginez prin ce treci.

A izbucnit în lacrimi și s-a sprijinit pe umărul meu. Pentru prima dată am simțit că nu mai suntem două rivale, ci două femei care suferă pentru același bărbat.

Din ziua aceea lucrurile s-au schimbat încet-încet. Am început să vorbim mai des, să gătim împreună uneori sau să ieșim la plimbare prin parc. Am descoperit că Irina avea propriile ei nesiguranțe: îi era teamă că nu va fi niciodată suficient de bună pentru familia lui Radu, că nu va putea avea copii…

Într-o seară, după ce am cinat împreună și Radu a plecat să răspundă la un telefon important, Irina mi-a spus cu voce joasă:

— Știți… Mi-a fost foarte greu să văd cât de mult îl iubiți pe Radu și cât de greu v-a fost să-l lăsați să plece din cuibul dumneavoastră. Dar eu nu vreau să vă iau locul… Vreau doar să fac parte din familie.

Am simțit cum mi se încălzește sufletul pentru prima dată după mult timp. Poate că era momentul să las mândria deoparte și să accept că iubirea pentru copilul meu nu trebuie să excludă iubirea altcuiva pentru el.

Acum familia noastră începe să se vindece încetul cu încetul. Nu e totul perfect — încă mai avem momente de tensiune sau neînțelegeri — dar am învățat că dragostea adevărată presupune și renunțare, și iertare.

Mă uit uneori la pozele de la nuntă și mă întreb: dacă aș fi avut curajul să-mi deschid inima mai devreme, oare câte lacrimi aș fi putut cruța? Oare câte familii se destramă din cauza orgoliului nostru? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?