Între dragoste și teamă: De ce nu i-am dat fiului meu casa bunicilor

— Mamă, vreau să mă mut cu Irina la casa bunicilor, mi-a spus Radu într-o seară de aprilie, cu ochii lui albaștri, încăpățânați, fixați în ai mei. Mâinile îi tremurau ușor, dar vocea îi era hotărâtă. Am simțit cum mi se strânge inima. Casa aceea, veche, cu acoperișul de șindrilă și mirosul de gutui coapte toamna, era mai mult decât niște ziduri — era locul unde am crescut, unde tata a murit, unde mama încă mai vorbea cu florile din grădină.

— Radu, nu cred că e o idee bună… am început eu, dar el m-a întrerupt brusc:

— Mamă, nu vreau bani! Nu vreau să stau cu chirie în București toată viața! Vreau să am ceva al meu, să pot construi ceva cu Irina. Nu vezi că aici nu avem nicio șansă?

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: tata, beat criță, trântind ușa casei și urlând la mama; eu ascunsă sub masă, cu palmele la urechi; apoi liniștea aceea grea după ce el a murit și noi am rămas doar două femei într-o casă prea mare. Am muncit ani de zile să reparăm ce s-a stricat atunci — nu doar pereții, ci și sufletele noastre.

— Radu, casa aia are nevoie de reparații mari. Nici nu știi ce te așteaptă acolo. Și satul… e pustiu. Nu e ca-n copilăria ta. Nu vreau să te văd chinuindu-te acolo.

El s-a ridicat brusc de pe scaun:

— Nu mă crezi în stare de nimic! Mereu ai impresia că știi tu mai bine ce e pentru mine!

Irina, care până atunci tăcuse, a încercat să-l liniștească:

— Radu, hai să discutăm calm… Poate mama ta are motivele ei…

Dar el deja ieșise pe ușă trântind-o. Am rămas cu Irina la masă, amândouă privind farfuriile goale. Ea mi-a luat mâna peste masă:

— Doamnă Maria, știu că vă e greu. Dar noi chiar vrem să încercăm. Vrem să fugim de nebunia orașului, să avem liniște.

Am simțit cum mă sufoc între dorința de a-i proteja și frica de a-i pierde. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o stafie, amintindu-mi cum mama îmi spunea mereu: „Nu-ți lăsa copiii să repete greșelile tale.” Dar dacă nu-i las să greșească, cum vor învăța?

A doua zi dimineață l-am găsit pe Radu în bucătărie, cu ochii umflați de nesomn.

— Uite ce-ți propun: îți dau banii pe care i-am pus deoparte pentru reparații. Îi folosiți cum vreți voi — poate găsiți ceva mai aproape de oraș sau poate vă ajută la un avans pentru un apartament. Casa rămâne a noastră… încă nu pot s-o dau.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Deci tot nu ai încredere în mine…

M-am simțit ca și cum aș fi trădat tot ce înseamnă maternitate. Dar nu puteam altfel. Casa aceea era ultima legătură cu părinții mei — și totodată rana mea cea mai veche.

În zilele următoare s-a lăsat o liniște apăsătoare între noi. Radu nu-mi mai răspundea la telefon decât monosilabic. Irina încerca să medieze, dar simțeam că se rupe ceva între noi.

Sora mea, Elena, m-a sunat într-o seară:

— Maria, lasă-i! Lasă-i să plece! Și noi am făcut prostii la vârsta lor și am supraviețuit. Dacă nu-i lași acum, îi pierzi pe viață.

— Dar dacă pățesc ceva? Dacă nu se descurcă? Dacă ajung ca tata?

— Nu poți controla totul! Lasă-i să-și trăiască viața!

Am plâns după telefonul acela ca un copil mic. M-am dus la cimitir la mama și i-am povestit totul printre lacrimi. Poate că am sperat că-mi va răspunde vântul printre cruci sau mirosul de liliac.

Într-o duminică dimineață, Radu a venit acasă singur. S-a așezat pe canapea și m-a privit lung.

— Mamă… știu că ți-e greu. Dar trebuie să mă lași să încerc. Dacă nu merge, mă întorc. Dar dacă nici măcar nu încerc… n-o să știu niciodată cine sunt.

L-am privit și am văzut în ochii lui același foc pe care-l aveam eu când eram tânără și visam să fug din satul acela blestemat. Poate că greșesc ținându-l legat de trecutul meu.

— Bine, Radu… mergem împreună la casă și vedem ce e de făcut. Dar promite-mi că dacă va fi prea greu, îmi spui.

A zâmbit pentru prima dată după multe zile și m-a strâns în brațe.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare cât din ceea ce facem pentru copiii noștri e iubire adevărată și cât e doar frică? Oare când trebuie să-i lăsăm să cadă ca să poată zbura? Voi ce ați fi făcut în locul meu?