Între Iertare și Demnitate: Povestea Mea cu Rareș

— Cum ai putut să-mi faci asta, Rareș? am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul în mână, cu mesajele acelea nenorocite deschise. Era o seară de iarnă, târzie, iar fulgii se lipeau de geamurile apartamentului nostru din București. Rareș stătea în fața mea, palid, cu ochii roșii de la plâns sau poate de la vinovăție.

— Te rog, Ana, nu știu ce a fost cu mine… Nu înseamnă nimic! Ești tot ce am mai scump pe lume!

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Mă uitam la el și nu-l mai recunoșteam. Bărbatul cu care am râs în Grecia, cu care am dansat la nunta verișoarei mele din Iași, cel care mă ținea de mână când am pierdut-o pe mama… Cum putea să fie același om care mi-a sfâșiat inima?

Totul a început cu o simplă notificare pe telefonul lui. Nu sunt genul suspicios, dar în acea seară, ceva m-a împins să mă uit. Poate era oboseala, poate faptul că el era tot mai absent în ultimele luni. Mesajele erau clare: promisiuni, întâlniri, cuvinte dulci care nu-mi erau adresate mie. Am simțit că mă prăbușesc.

A doua zi dimineață, am plecat la serviciu ca un robot. Colega mea, Mirela, a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ana, ce s-a întâmplat? Pari că ai văzut o fantomă.

Am izbucnit în plâns în fața ei. Mi-a făcut un ceai și m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi, nu ești prima femeie care trece prin asta… Dar trebuie să te gândești la tine. Ce vrei tu cu adevărat?

Întrebarea ei mi-a rămas în minte toată ziua. Ce vreau eu? Să-l iert? Să plec? Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic?

Seara, Rareș m-a așteptat acasă cu ochii roșii și un buchet de lalele galbene — florile mele preferate. A îngenuncheat în fața mea.

— Ana, știu că nu merit iertarea ta. Dar te rog… Dă-mi o șansă să-ți arăt că pot fi bărbatul de care te-ai îndrăgostit.

L-am privit lung. Îl iubeam încă. Îmi doream să cred că totul a fost doar un coșmar urât. Dar nu puteam uita imaginile din telefon.

Au urmat zile întregi de tăcere și discuții interminabile. Mama mea mi-a spus:

— Fata mea, nimeni nu e perfect. Dar nici să te calce cineva în picioare nu e o soluție. Gândește-te bine la ce meriți.

Tatăl meu a fost mai dur:

— Odată ce a făcut-o o dată, o va face și a doua oară. Nu-ți irosi tinerețea lângă un om care nu știe să te prețuiască.

Prietenii noștri comuni au încercat să ne împace:

— Toți greșim… Poate ar trebui să mergeți la terapie de cuplu.

Am acceptat să mergem la consiliere. Psiholoaga, doamna Popescu, ne-a întrebat direct:

— Ana, poți să-l ierți cu adevărat? Sau doar vrei să nu fii singură?

Nu am știut ce să răspund. În fiecare noapte mă întorceam pe partea cealaltă a patului și simțeam golul dintre noi ca pe o prăpastie.

Rareș făcea tot posibilul să repare lucrurile: gătea cina, îmi lăsa bilețele cu „Te iubesc”, mă suna din oră în oră. Dar orice gest frumos era umbrit de amintirea trădării.

Într-o duminică dimineață, la cafea, l-am întrebat:

— De ce ai făcut-o?

A tăcut mult timp.

— Nu știu… M-am simțit pierdut. Am avut impresia că nu mai suntem conectați ca înainte. Dar nu e vina ta! E vina mea…

Am simțit un val de furie și tristețe. Cum putea să dea vina pe „conexiune”? Eu am muncit la relația noastră! Eu am încercat să-l susțin când și-a pierdut jobul anul trecut! Eu am fost acolo mereu!

Au trecut luni de zile. Am încercat să-l iert. Am încercat să uit. Dar fiecare atingere era forțată, fiecare zâmbet — fals. M-am întrebat dacă nu cumva problema e la mine: poate sunt prea orgolioasă? Poate ar trebui să fiu mai iertătoare?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Rareș mi-a spus:

— Dacă nu poți trece peste asta, poate ar trebui să ne despărțim…

Am simțit că mă sufoc. Îl iubesc încă. Dar nu pot ierta. Nu pot uita.

Acum stau singură în bucătăria noastră mică și mă uit la poza noastră din vacanța din Italia. Zâmbim amândoi larg, fără griji. Oare voi mai putea vreodată să zâmbesc așa sincer?

Mă întreb: e iubirea suficientă ca să treci peste trădare? Sau uneori trebuie să alegi demnitatea în locul inimii? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?