Între iubirea de mamă și trădarea fiului: Povestea mea

— Cum ai putut, Vlad? Cum ai putut să-i lași pe toți așa? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci pe cana de ceai. Era decembrie, iar afară ningea ca-n povești, dar în sufletul meu era doar iarnă grea. Vlad stătea în fața mea, cu ochii în pământ, evitând să mă privească.

— Mamă, nu mai pot trăi în minciună. Am încercat, dar nu mai merge. Eu și Irina… ne iubim.

Cuvintele lui au căzut ca o secure între noi. Irina. Numele ei îmi ardea buzele ori de câte ori îl rosteam. O colegă de la serviciu, cu zece ani mai tânără decât el, care apăruse pe neașteptate în viața noastră și o dărâmase din temelii.

Îmi amintesc perfect ziua când Leontina, nora mea, a venit plângând la mine, cu gemenii de mână. „Maria, Vlad nu se mai întoarce acasă. Mi-a spus că iubește pe altcineva.” Am simțit atunci cum mi se rupe ceva în piept. Leontina era ca o fiică pentru mine; o primisem în familie cu brațele deschise, iar copiii lor, Ilinca și Rareș, erau lumina ochilor mei.

Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am încercat să-mi țin familia unită, să fiu sprijin pentru Leontina și copii, dar și să nu-l pierd pe Vlad. În fiecare duminică veneau toți la masă — mai puțin el. Îl sunam uneori, îi lăsam mesaje: „Vino acasă, măcar pentru copii.” De fiecare dată găsea o scuză.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat cu ochii mari: „Bunico, de ce nu vine tati la noi?” Am simțit cum mi se strânge inima. Ce să-i spun unui copil de opt ani? Că tatăl ei a ales alt drum? Că uneori oamenii mari greșesc atât de tare încât nu mai pot repara nimic?

Leontina s-a schimbat mult. Nu mai râde ca înainte, iar ochii ei poartă mereu o umbră. Își crește copiii singură, muncește două joburi ca să le asigure tot ce au nevoie. O admir pentru puterea ei, dar mă doare să știu că Vlad a lăsat-o să lupte singură.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, Leontina a rămas la mine la un ceai. Am prins-o de mână și i-am spus: — Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu știu dacă pot să-l iert vreodată pe Vlad.

A oftat adânc: — Nu trebuie să-l ierți pentru mine, Maria. Dar e fiul tău… Poate are nevoie să știe că nu l-ai pierdut de tot.

M-am simțit sfâșiată între două lumi: una în care eram mama care își apără puiul orice ar fi făcut și alta în care eram femeia care nu putea accepta trădarea și lașitatea.

Vlad a încercat să mă apropie de Irina. A venit într-o zi cu ea la mine acasă. Irina era politicoasă, zâmbitoare, dar eu nu puteam vedea decât femeia care-mi luase fiul de lângă familia lui. Am fost rece, distantă. Vlad mi-a reproșat apoi: — Mamă, nu poți să fii măcar puțin deschisă? Nu vezi că sunt fericit?

— Fericit? Dar copiii tăi? Leontina? Eu? Ce-ai făcut cu fericirea noastră?

A plecat trântind ușa. După aceea n-am mai vorbit luni întregi.

În fiecare noapte mă întorc pe toate fețele: unde am greșit ca mamă? L-am iubit prea mult? L-am răsfățat? Sau poate n-am fost destul de atentă la semnele nefericirii lui? Prietenele mele îmi spun să-l iert, că e sânge din sângele meu. Dar cum să ierți când vezi suferința celor nevinovați?

La Crăciunul trecut am încercat să-l adun pe Vlad la masă cu toți ceilalți. Ilinca și Rareș au stat cuminți lângă brad, privind spre ușă cu speranță. Vlad a venit singur, fără Irina. S-a uitat la copii și i-a strâns în brațe. Pentru o clipă am văzut băiatul meu cel mic, cel care venea plângând la mine când se lovea la genunchi.

După masă am rămas doar noi doi în bucătărie.

— Mamă… știu că te-am dezamăgit. Dar nu pot trăi mințind. Am încercat să fiu tată bun, soț bun… dar nu mai puteam.

— Și copiii tăi? Ce le spui când vor crește?

— O să le spun adevărul. Că uneori oamenii fac alegeri greșite.

L-am privit lung. În ochii lui era vinovăție și teamă. Poate că nici el nu știe cum să repare ce a stricat.

Sunt cinci ani de când trăiesc cu această rană deschisă. Încerc să fiu stâlp pentru toți — pentru Leontina, pentru copii, chiar și pentru Vlad. Dar uneori mă simt atât de obosită… Mă întreb dacă voi putea vreodată să-l iert cu adevărat sau dacă rana asta va rămâne mereu între noi.

Poate că dragostea de mamă nu are limite… sau poate că unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată.

Voi ce ați face în locul meu? Poate cineva să ierte cu adevărat o astfel de trădare?