Între moștenire și familie: Lupta pentru fiul meu

— Nu ești în stare să iei o decizie matură, Irina! a tunat Radu, trântind ușa bucătăriei. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde și inima bătând nebunește. În spatele lui, Andreea și Mihai, copiii lui din prima căsătorie, mă priveau cu răceală, ca niște judecători neînduplecați. Vlad, băiatul nostru de doisprezece ani, stătea ascuns după ușa camerei lui, cu ochii mari și umezi.

Totul a început cu acea scrisoare oficială, primită într-o zi ploioasă de martie. Bunica mea din Sinaia murise, iar eu eram singura moștenitoare a casei bătrânești. O casă veche, cu miros de lemn ud și amintiri din copilărie, unde alergam desculță prin iarbă și ascultam poveștile bunicului la gura sobei. Pentru mine, acea casă era mai mult decât niște ziduri — era rădăcina mea.

Radu a văzut însă altceva: bani. — Irina, trebuie să vindem! Casa aia nu valorează nimic pentru noi. Putem lua banii și să-i investim în ceva util. Andreea și Mihai au aprobat imediat, de parcă ar fi repetat un scenariu învățat pe de rost. — Mama noastră n-a lăsat nimic, dar măcar tu poți face ceva pentru toți copiii, nu doar pentru Vlad! a spus Andreea cu o voce tăioasă.

M-am simțit prinsă ca într-o capcană. Pe de o parte, știam că Vlad iubește locul acela la fel de mult ca mine. În fiecare vară mergeam împreună la Sinaia, culegeam fragi și ne jucam în grădină. Pe de altă parte, presiunea familiei devenea insuportabilă. Radu mă acuza că sunt egoistă, că nu mă gândesc la binele tuturor copiilor. Dar eu știam adevărul: nu era vorba despre copii, ci despre control și bani.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a venit la mine în pat și m-a întrebat cu voce stinsă: — Mami, dacă vinzi casa bunicii, unde o să mai mergem vara? Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am strâns în brațe și i-am promis că nu voi lăsa pe nimeni să-i ia locul acela drag.

A doua zi dimineață, Radu a convocat o „ședință de familie”. — Trebuie să decidem acum! Nu mai putem amâna! Andreea și Mihai stăteau drepți pe canapea, iar Vlad se furișa lângă mine. — Eu nu vreau să vând! am spus cu voce tremurată. — E casa copilăriei mele și vreau ca Vlad să aibă unde să se întoarcă mereu.

Radu a izbucnit: — Deci alegi un copil în defavoarea celorlalți? Nu vezi că îi rănești? Mihai a ridicat tonul: — Nu e corect! Și noi suntem familia ta! Am simțit cum mă sufoc între acuzații și priviri acuzatoare.

În zilele ce au urmat, atmosfera în casă a devenit irespirabilă. Radu nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Andreea îmi lăsa bilețele răutăcioase pe frigider: „Sper că Vlad apreciază sacrificiul tuturor.” Mihai își petrecea timpul trântind uși și făcând glume acide la adresa mea.

Într-o după-amiază ploioasă, am mers singură la Sinaia. Am intrat în casă și am simțit liniștea aceea veche, ca o îmbrățișare caldă. Am găsit într-un sertar o fotografie cu mine și bunica, zâmbind larg în grădină. Am plâns ore întregi, gândindu-mă la ce ar fi făcut ea în locul meu.

Când m-am întors acasă, Vlad m-a întâmpinat la ușă: — Ai păstrat casa? Te rog să nu o vinzi! L-am privit în ochi și am știut ce am de făcut.

În acea seară, am adunat toată familia în sufragerie. — Am luat o decizie. Casa rămâne a noastră. Nu o voi vinde niciodată. Dacă asta înseamnă că nu mai pot conta pe sprijinul vostru, îmi asum consecințele.

Radu a tăcut lung timp. Apoi a spus rece: — Faci cum vrei. Dar să nu te aștepți la ajutor din partea mea. Andreea a izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Mihai m-a privit cu dispreț.

Au urmat luni grele. Radu s-a mutat temporar la sora lui sub pretextul că are nevoie de spațiu să gândească. Andreea și Mihai au încetat să mă caute. Doar Vlad mi-a rămas aproape; mergeam împreună la Sinaia în fiecare weekend și încercam să reconstruim ceva din liniștea pierdută.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Poate că am distrus familia pentru un vis din copilărie. Alteori însă îl văd pe Vlad râzând printre meri și știu că am salvat ceva esențial pentru el — rădăcinile lui.

Oare câți dintre noi suntem forțați să alegem între trecut și prezent? Între ceea ce iubim și ceea ce ni se cere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?