Între patru pereți: Plecarea din casa pe care nu am mai putut-o numi acasă

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce soacra mea, doamna Stanciu, mă fixa cu ochii ei reci de la capătul mesei. Era o seară de iarnă, iar afară ningea liniștit, dar în sufrageria noastră era furtună. Rareș stătea cu ochii în farfurie, ca de obicei, incapabil să spună ceva.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! a spus ea, cu voce tăioasă. Aici nu e loc pentru mofturi și slăbiciuni.

M-am ridicat brusc, scaunul s-a răsturnat cu un zgomot sec. Am simțit cum mi se strânge inima. Ani de zile am înghițit fiecare umilință, fiecare reproș aruncat pe furiș sau direct în față. Am sperat că Rareș va interveni, că va fi bărbatul care mi-a promis că va fi când ne-am căsătorit. Dar el era doar o umbră, prins între mine și mama lui.

— Nu pleci nicăieri! a încercat el să spună, dar vocea i s-a stins când mama lui l-a privit aspru.

Am fugit în dormitor și am început să-mi arunc hainele într-o geantă veche. Mâinile îmi tremurau, lacrimile îmi curgeau pe obraji fără oprire. În minte îmi răsunau toate certurile, toate momentele în care am fost făcută să mă simt mică, neînsemnată. M-am gândit la mama mea, la tata, la casa copilăriei mele din Ploiești, unde nu exista frică să spui ce simți.

— Unde te duci? a venit Rareș după mine, cu voce joasă.

— Departe de voi. Nu mai pot trăi aici. Nu mai sunt eu.

A încercat să mă oprească, dar nu a avut curajul să se pună între mine și mama lui. Am ieșit pe ușă cu geanta în mână și am simțit frigul iernii mușcându-mă prin paltonul subțire. Am mers pe jos până la gară, fără să mă uit înapoi.

În trenul spre București, am privit pe fereastră cum zăpada acoperea totul. M-am simțit vinovată pentru că îl lăsam pe Rareș, dar și ușurată că scap din acea casă sufocantă. M-am gândit la toate femeile care rămân din frică sau rușine. Eu nu mai puteam.

Ajunsă în București, am găsit o garsonieră micuță în Drumul Taberei. Proprietara, doamna Ilinca, m-a privit cu milă când i-am spus că am nevoie urgent de un loc unde să stau.

— Ești sigură că e bine? Să nu regreți… mi-a spus ea blând.

— Nu mai am nimic de pierdut, i-am răspuns.

Primele nopți au fost cele mai grele. Stăteam pe patul strâmt și ascultam liniștea apăsătoare. Mă întrebam dacă Rareș mă caută sau dacă mama lui jubilează că a scăpat de mine. Telefonul suna uneori — mama mea plângea la celălalt capăt al firului:

— Vino acasă la noi! Nu trebuie să suferi singură!

Dar nu voiam să mă întorc ca o învinsă. Voiam să demonstrez că pot trăi pe picioarele mele. Mi-am găsit un job la o florărie din cartier. Doamna Lidia, patroana, era o femeie caldă care mi-a dat o șansă fără prea multe întrebări.

— Toți avem răni pe suflet. Florile vindecă mai mult decât crezi, mi-a spus ea într-o zi.

În fiecare dimineață mă trezeam devreme și mergeam printre lalele și crizanteme, încercând să uit de trecut. Dar uneori trecutul mă ajungea din urmă — un mesaj de la Rareș: „Îmi e dor de tine.” Sau o fotografie cu el și mama lui la vreo aniversare de familie.

Într-o zi, după serviciu, m-am întâlnit cu prietena mea din facultate, Simona. M-a privit lung când i-am povestit totul.

— De ce ai stat atât? m-a întrebat ea.

— Pentru că mi-a fost frică. Pentru că am crezut că iubirea poate schimba oamenii. Pentru că mi-a fost rușine să recunosc că nu sunt fericită.

Simona m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Să nu te mai întorci niciodată acolo unde nu ești iubită.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc. Am redecorat garsoniera cu flori și fotografii din copilărie. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simt — furie, tristețe, speranță.

Uneori încă visez casa aceea rece din Pitești și mă trezesc plângând. Alteori mă surprind zâmbind fără motiv când văd o femeie care merge sigură pe stradă.

Nu știu dacă Rareș va avea vreodată curajul să se desprindă de mama lui sau dacă va rămâne toată viața prizonier între două femei. Nu știu dacă eu voi putea iubi din nou fără teamă.

Dar știu că am făcut primul pas spre libertate.

Mă uit acum pe fereastra garsonierei mele și mă întreb: câte femei mai trăiesc între patru pereți care nu le aparțin? Câte dintre noi au curajul să plece? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să-și găsească puterea să spună „Ajunge!”