Între patru pereți și o ușă deschisă: Povestea unei alegeri dificile

— Raluca, nu mai putem continua așa! vocea mamei răsună ca un tunet în sufrageria mică, unde toți patru stăm înghesuiți, fiecare cu privirea în altă parte. E decembrie, afară ninge ca-n povești, dar în casă e o furtună pe care nici Moș Crăciun n-ar putea s-o domolească.

Tata oftează adânc, iar fratele meu, Vlad, își încrucișează brațele pe piept, privindu-mă cu o urmă de vinovăție. Mama continuă:

— Nu e corect ca Vlad să doarmă pe canapea în fiecare noapte. E băiat mare, are nevoie de spațiul lui. Tu ai camera ta, dar e singura prin care se trece spre baie. Poate ar trebui să vă schimbați locurile.

Îmi simt obrajii arzând. Camera mea nu e doar un spațiu — e refugiul meu, singurul loc unde pot să plâng fără să mă vadă nimeni, unde pot visa cu ochii deschiși la o viață mai simplă. Dar știu că Vlad are dreptate: canapeaua din sufragerie nu e un pat, iar el are 17 ani, cu visele și frustrările lui.

— Nu vreau să mă mut! izbucnesc, vocea tremurându-mi. Nu am niciun pic de intimitate acolo! Toată lumea trece prin cameră mea…

Tata ridică mâinile a neputință:

— Raluca, suntem patru oameni într-un apartament cu două camere. Nu avem ce face. Trebuie să găsim o soluție.

Mă ridic brusc și fug în camera mea — încă a mea — trântind ușa după mine. Mă arunc pe pat și ascult cum pașii lor se sting pe hol. Îmi vine să urlu. Să fug. Să dispar. Dar știu că nu am unde.

A doua zi dimineață, mama intră fără să bată. Miroase a cafea și a oboseală.

— Raluca, știu că nu-ți place ideea. Dar trebuie să ne gândim la toți. Poate găsim o soluție temporară… Poate punem o perdea la ușă sau ceva.

— O perdea? râd amar. Ce intimitate mai am cu o perdea?

Mama oftează și se apleacă spre mine:

— Știu că nu e ușor. Dar și Vlad are dreptul la un pic de confort. Și noi avem nevoie de liniște în casă.

Rămân singură, privind tavanul scorojit. Îmi amintesc cum, acum doi ani, când tata a rămas fără serviciu și ne-am mutat aici dintr-un apartament mai mare, am jurat că nu voi lăsa niciodată lipsurile să mă schimbe. Dar iată-mă acum, pusă să aleg între mine și ceilalți.

Seara, Vlad vine la mine cu ochii roșii:

— Ralu… dacă vrei, rămân eu pe canapea. Nu vreau să te supăr.

Îl privesc și văd cât de obosit e. Îmi amintesc cum râdeam împreună când eram mici, cum ne ascundeam sub masă când părinții se certau despre bani.

— Nu e vina ta, Vlad. Doar că mi-e greu să renunț la singurul loc unde pot fi eu…

El dă din cap și pleacă fără să spună nimic.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la prietenele mele — Ioana are camera ei cu perete roz și postere cu trupe rock; Andreea stă la casă și are chiar și birou separat pentru teme. Eu? Eu trebuie să aleg între o cameră de trecere sau un frate care nu mai poate dormi liniștit.

A doua zi, la școală, îi povestesc Ioanei totul:

— Nu știu ce să fac… Dacă mă mut acolo, nu mai am niciun pic de intimitate. Dar dacă nu mă mut, Vlad va dormi tot pe canapea…

Ioana oftează:

— E nașpa rău… Dar poate găsiți o soluție împreună? Poate faceți schimb o perioadă și vedeți cum e?

Mă întorc acasă cu inima grea. În pragul ușii mă întâmpină tata:

— Am vorbit cu mama ta… Ne pare rău că trebuie să treci prin asta. Dacă vrei, te ajutăm să-ți faci un colț al tău în camera de trecere. Punem rafturi, poate chiar un paravan.

Îi privesc pe toți trei — mama cu ochii umezi, tata cu palmele bătătorite, Vlad care se uită la podea — și simt că nu mai pot lupta împotriva lor. Poate că familia înseamnă uneori să renunți la tine pentru ceilalți.

În weekend împachetăm lucrurile mele. Mama mă ajută să-mi pun hainele în cutii, tata montează un paravan improvizat dintr-o bibliotecă veche și o pătură groasă. Vlad mă ajută să-mi lipesc posterele pe perete.

Prima noapte în noua „cameră” e ciudată. Aud pași trecând spre baie, șoapte pe hol, ușa care scârțâie. Mă simt expusă ca niciodată. Dar dimineața îl văd pe Vlad dormind adânc în fostul meu pat și simt un strop de liniște.

Zilele trec greu. Învăț să citesc cu căștile pe urechi ca să nu aud discuțiile din bucătărie. Mă obișnuiesc cu faptul că oricând cineva poate intra peste mine fără să bată. Dar uneori mă surprind zâmbind când îl văd pe Vlad mai relaxat sau când mama îmi aduce ceaiul în „colțul” meu.

Într-o seară, când tata vine acasă târziu și ne găsește pe toți patru mâncând împreună la masa micuță din bucătărie, îmi dau seama că poate sacrificiul meu a adus puțină pace în casa noastră.

Dar uneori mă întreb: cât de mult trebuie să renunțăm la noi pentru ceilalți? Și dacă renunț prea mult… ce mai rămâne din mine?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales liniștea familiei sau propria intimitate?