Între pereții altcuiva: Povestea mea despre lupta pentru recunoaștere

— Nu pune farfuria acolo, Irina! Aici, la noi, totul are locul lui, a spus doamna Mariana, cu voce tăioasă, în timp ce mă privea peste ochelari. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar mâinile îmi tremurau ușor. Era a treia oară săptămâna asta când făceam ceva „greșit” în ochii ei. Vlad, soțul meu, era la serviciu, iar eu rămăsesem din nou singură cu părinții lui, într-o casă care nu-mi aparținea, dar unde trebuia să mă port ca acasă.

M-am mutat la ei după nuntă, pentru că apartamentul nostru era încă în construcție. „Doar câteva luni”, mi-a spus Vlad, „până ne mutăm la casa noastră.” Au trecut doi ani de atunci. În fiecare dimineață mă trezeam cu senzația că trăiesc viața altcuiva, că fiecare gest al meu e analizat și judecat. Mă simțeam ca o musafiră care nu mai are voie să plece.

— Irina, ai pus prea multă sare în ciorbă, a venit vocea domnului Ion, socrul meu, din sufragerie. — La mama lui Vlad nu se gătește așa, să știi! Am zâmbit forțat și am dat din cap, deși în interiorul meu clocoteam. Îmi doream să țip, să le spun că nu sunt mama lui Vlad și că nu vreau să fiu. Dar am tăcut. Mereu am tăcut.

Seara, când Vlad venea acasă, încercam să-i povestesc ce simt. — Vlad, nu mai pot. Mă simt invizibilă aici. Parcă nu contează ce fac, tot nu e bine. El oftează și mă ia în brațe. — Irina, știi că ai mei sunt mai dificili. Dar e doar o perioadă. Hai să avem răbdare. Dar răbdarea mea se subția cu fiecare zi care trecea.

Într-o duminică, la masa de prânz, Mariana a început să povestească despre fosta iubită a lui Vlad. — Ce fată cuminte era Anca! Știa să facă sarmale ca la carte și niciodată nu se plângea. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad a încercat să schimbe subiectul, dar eu deja nu mai auzeam nimic. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi.

Acolo m-a găsit Raluca, sora lui Vlad, care venise în vizită cu fetița ei. — Irina, știu că nu e ușor cu mama. Și eu am avut conflicte cu ea când m-am măritat. Dar tu ești mai puternică decât crezi. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești. Am zâmbit trist. Mi-ar fi plăcut să cred asta.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mariana pe tema curățeniei din bucătărie, am izbucnit în fața lui Vlad. — Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Ori găsim o soluție, ori mă întorc la ai mei! Vlad s-a uitat la mine speriat. — Irina, te rog… Nu vreau să te pierd. Dar nici eu nu pot să-mi supăr părinții. Sunt bătrâni, au nevoie de noi…

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care trebuia să fiu nora perfectă și alta în care voiam doar să fiu eu însămi. Începusem să mă pierd pe mine. Nu mai aveam curaj să mă uit în oglindă dimineața. Cine era femeia aceea cu ochii obosiți și zâmbetul stins?

Într-o zi, am primit un telefon de la mama mea. — Irina, vino acasă câteva zile. Ai nevoie să respiri. Am făcut bagajul pe furiș și am plecat fără să spun nimănui. Când am ajuns acasă, m-am prăbușit în brațele mamei și am plâns ca un copil. — Nu ești singură, mi-a spus ea. Nu trebuie să dovedești nimic nimănui.

Au trecut trei zile până când Vlad m-a sunat. — Irina, te rog să te întorci. Fără tine nu are sens nimic. Dar eu nu eram pregătită să mă întorc în acea casă. I-am spus că am nevoie de timp. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că am control asupra propriei mele vieți.

În zilele petrecute acasă, am început să scriu într-un jurnal. Am pus pe hârtie tot ce simțeam: furie, neputință, dorința de a fi văzută și acceptată. Am realizat că nu pot schimba oamenii din jurul meu, dar pot schimba modul în care reacționez la ei.

Când m-am întors la socri, am intrat pe ușă cu capul sus. Mariana m-a privit surprinsă. — Ai venit? Credeam că ai plecat de tot… — Nu, am venit să vorbim, i-am răspuns calm. Nu mai pot trăi așa. Vreau să fiu respectată. Vreau să am un cuvânt de spus în casa asta. Dacă nu se poate, atunci plec definitiv.

A urmat o discuție lungă, cu lacrimi și reproșuri. Dar pentru prima dată, Vlad a fost de partea mea. — Mama, tata, Irina e soția mea. Vreau să fie fericită aici. Dacă nu puteți accepta asta, vom pleca.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de tensiuni și încercări de adaptare. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat. Mariana a început să mă întrebe ce părere am despre anumite lucruri. Ion m-a lăsat să gătesc cum vreau eu. Nu am devenit niciodată familia perfectă, dar am învățat să ne respectăm.

Astăzi, când mă uit în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi își pierd vocea între pereții altcuiva? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru a fi acceptate? Voi ce ați face în locul meu?