Între rafturile frigiderului și zidurile inimii: Povestea unei nurori în război cu soacra

— Nu-mi vine să cred, Irina! Ai mutat iar borcanele mele de zacuscă!
Vocea soacrei mele, Viorica, răsună ca o sirenă de alarmă în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, unde mirosul de cafea proaspătă se amestecă cu cel de usturoi și murături. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și încerc să-mi găsesc cuvintele.
— Am vrut doar să fie mai ușor pentru toată lumea… să avem fiecare raftul nostru. Să nu ne mai încurcăm lucrurile.
— Asta e casa mea! Aici eu știu unde pun totul! Nu-mi trebuie reguli noi!

Mă uit la ea, la obrajii roșii de supărare și la ochii mici, dar pătrunzători. Mă simt dintr-odată ca o adolescentă certată pe ascuns, nu ca femeia de 32 de ani care a lăsat Bucureștiul pentru liniștea aparentă a unui sat din Argeș, după ce m-am căsătorit cu Radu. Dar liniștea asta e doar o iluzie.

Totul a început acum două luni, când eu și Radu ne-am mutat temporar la părinții lui, până terminăm renovarea apartamentului nostru. La început, mi s-a părut chiar plăcut: Viorica gătește excelent, iar socrul meu, nea Gică, e mereu pus pe glume. Dar după primele săptămâni, am început să simt că nu am niciun spațiu al meu. În fiecare dimineață, când deschideam frigiderul, găseam borcanele Vioricăi peste iaurturile mele, ouăle mele sub pachetele ei de carne congelată. Odată, am găsit chiar și o pungă cu urzici peste prăjitura pe care o făcusem pentru ziua lui Radu.

Am încercat să vorbesc cu ea calm:
— Ce-ar fi să împărțim rafturile? Să știm fiecare unde ne ținem lucrurile…
Dar nici nu am terminat bine fraza că mi-a tăiat-o scurt:
— La mine în casă nu facem ca la oraș! Aici fiecare știe ce are și unde are!

Radu a încercat să mă liniștească:
— Las-o pe mama, Irina. E bătrână, nu-i place schimbarea.
Dar nu era vorba doar despre frigider. Era vorba despre spațiu, despre respect, despre faptul că mă simțeam mereu ca o musafiră în propria viață.

Într-o seară, după ce Viorica a trântit ușa frigiderului și a bombănit că „nu mai găsește nimic de când ai venit tu”, m-am retras în camera noastră și am izbucnit în plâns. Radu m-a ținut în brațe fără să spună nimic. Știa că nu e doar vina mea, dar nici nu voia să-și supere mama.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masa din bucătărie:
„Irina, te rog să nu mai umbli la lucrurile mele. Dacă vrei ceva din frigider, întreabă-mă.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să-i răspund, dar m-am abținut. Am ieșit afară și m-am plimbat printre pomii din curte. M-am gândit la mama mea, la cât de ușor ne certam când eram adolescentă și cât de repede ne împăcam. Dar aici nu era la fel. Aici fiecare gest era interpretat ca o invazie.

În zilele următoare, atmosfera a devenit tot mai apăsătoare. Viorica vorbea cu mine doar monosilabic. Nea Gică încerca să destindă atmosfera:
— Hai, fetelor, nu vă certați pentru niște borcane! Când eram eu tânăr, nici frigider nu aveam!
Dar nimeni nu râdea.

Într-o seară, după cină, Radu a încercat să discute cu mama lui:
— Mamă, Irina doar vrea să fie ordine. Nu vrea să-ți schimbe obiceiurile.
— Nu vreau ordinele ei! Dacă nu-i place aici, să meargă la ea acasă!
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Radu s-a ridicat brusc de la masă:
— Mamă! Nu vorbi așa!
Dar Viorica s-a ridicat și ea:
— Eu am muncit o viață pentru casa asta! Nu vine nimeni să-mi spună cum să trăiesc!

Am ieșit afară și am plâns în grădină până târziu. M-am întrebat dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu nu voi fi niciodată acceptată cu adevărat aici.

A doua zi dimineață am găsit frigiderul gol. Viorica își mutase toate borcanele în beci. Pe raftul de sus era doar un bilet: „Sper că acum ești mulțumită.”

Am simțit o tristețe adâncă. Nu voiam să câștig un război al rafturilor; voiam doar să simt că aparțin undeva.

Renovarea apartamentului nostru s-a terminat mai repede decât ne așteptam. În ziua plecării noastre, Viorica nu a ieșit din cameră să-și ia rămas bun. Am lăsat pe masă un borcan cu dulceață făcut de mine și un bilet: „Sper să-l găsești când ai nevoie.”

Acum stau în bucătăria mea mică din București și mă uit la frigiderul gol. Mă gândesc cât de greu e uneori să împărțim spațiul — nu doar cel fizic, ci și cel din inimile noastre.

Oare chiar merită să ne certăm pentru niște rafturi? Sau poate adevărata problemă e frica de a pierde controlul asupra propriei vieți? Ce credeți voi — cum ați fi procedat în locul meu?