Între Rugăciune și Deznădejde: Povestea Unei Seri Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu mai avem timp, Maria! Trebuie să-l ducem acum la spital! vocea mamei mele răsuna disperată în holul îngust, în timp ce tata, palid și transpirat, încerca să se ridice de pe canapea. Era o noapte geroasă de ianuarie, iar afară ningea cu furie. Îmi amintesc cum tremuram, nu doar de frig, ci și de frică. Tata, omul care mă învățase să merg pe bicicletă și să nu renunț niciodată, părea acum atât de fragil, încât mi se rupea sufletul.

Am alergat la telefon și am sunat la 112, cu mâinile înghețate și vocea tremurândă. În timp ce așteptam ambulanța, mama plângea în șoaptă, iar fratele meu mai mic, Vlad, stătea lipit de calorifer, cu ochii mari și umezi. — O să fie bine, Vlad, i-am spus, dar nici eu nu credeam ce zic.

Când au venit paramedicii, totul s-a petrecut ca într-un vis urât. L-au ridicat pe tata pe targă, iar mama s-a urcat cu el în ambulanță. Eu am rămas cu Vlad acasă. Am închis ușa și m-am prăbușit pe podea. Nu știam ce să fac. Să-l sun pe unchiul Petru? Să mă rog? Să plâng?

În acea noapte, casa noastră părea mai goală ca niciodată. Vlad s-a băgat sub plapumă și a adormit cu lacrimi pe obraz. Eu am rămas singură în bucătărie, cu o cană de ceai rece în față. Am început să mă rog. Nu eram o persoană foarte religioasă până atunci. Mergeam la biserică doar de Paște și Crăciun, dar în acele momente nu aveam altceva la care să mă agăț.

— Doamne, dacă mă auzi… te rog, nu-l lăsa să moară! Nu acum… nu așa…

Nu știu cât timp am stat acolo, cu ochii închiși și mâinile împreunate. Poate o oră, poate două. La un moment dat am simțit o liniște ciudată care m-a cuprins. Nu era o certitudine că totul va fi bine, ci mai degrabă o acceptare că nu pot controla totul.

Pe la trei dimineața m-a sunat mama. — Maria, e la terapie intensivă. Medicii spun că următoarele ore sunt critice. Am simțit cum mi se taie respirația.

A doua zi dimineață am mers la spital cu Vlad. Holurile reci și mirosul de dezinfectant mi-au dat fiori. Mama era palidă și obosită, cu ochii roșii de plâns. — Nu știm dacă va trece peste noapte, mi-a spus încet.

În acele zile am văzut cum familia noastră se destramă și se reconstruiește în același timp. Unchiul Petru a venit din Bacău și a început să dea ordine tuturor: — Trebuie să fim tari pentru el! Dar eu vedeam cum îi tremură mâinile când vorbește.

În fiecare seară mă rugam. Nu pentru miracole, ci pentru putere să rezistăm. Într-o seară, când eram singură în salon cu tata, i-am luat mâna și i-am șoptit: — Tata, te rog să lupți! Știu că poți! El a deschis ochii pentru o clipă și mi-a zâmbit slab: — Pentru tine, Maria…

Au urmat zile lungi de incertitudine. Mama și unchiul Petru se certau din orice: despre bani, despre tratamente, despre cine să stea la spital și cine acasă cu Vlad. — Nu vezi că nu mai avem bani nici pentru medicamente? țipa mama într-o seară. — Lasă banii! Sănătatea lui contează! răspundea unchiul.

Într-o noapte am ieșit din salon și m-am dus la capela spitalului. Era pustiu. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng în hohote. O bătrână s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr: — Fata mea, Dumnezeu nu uită pe nimeni… Trebuie doar să ai răbdare.

Nu știu dacă acele rugăciuni au schimbat ceva în univers sau doar în mine. Dar după încă trei zile tata a început să-și revină. Medicii au spus că e un miracol că a trecut peste criză.

Când l-am văzut zâmbind din nou, am simțit că tot ce am trăit nu a fost în zadar. Familia noastră era încă împreună, chiar dacă rănită și obosită.

Acum mă întreb adesea: oare credința ne salvează sau ne ajută doar să trecem mai ușor prin suferință? Poate că răspunsul e undeva între cele două… Voi ce credeți? Ați simțit vreodată că rugăciunea v-a dat puterea să mergeți mai departe?