Între rugăciune și disperare: Cum am reușit să ne păstrăm casa

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să stau în casa asta, cu mama ta care mă privește de parcă aș fi un intrus! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce afară ningea ca-n povești, iar înăuntru atmosfera era mai rece decât gerul de afară.

Sorina s-a uitat la mine cu ochii ei mari, obosiți. — Știu, Mihai… dar ce putem face? E apartamentul ei, până la urmă. Dacă ne dă afară, unde mergem?

Asta era întrebarea care mă bântuia de luni întregi. După ce ne-am căsătorit, am reușit cu greu să strângem avansul pentru un apartament micuț în București. Dar, pentru că nu aveam destui bani pentru ratele lunare, mama Sorinei a insistat să ne ajute. Așa am ajuns să locuim toți trei, sub același acoperiș. La început, am crezut că va fi temporar. Dar lunile au trecut și tensiunile au crescut.

— Mihai, nu ai spălat vasele! Iar ai uitat să scoți gunoiul! se auzea vocea soacrei mele aproape zilnic. Orice făceam era greșit. Mă simțeam ca un copil certat la fiecare pas.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegând să rămânem aici. Poate ar fi trebuit să închiriem ceva mic, chiar dacă ar fi fost greu. Dar Sorina nu voia să-și supere mama. Și eu nu voiam să o supăr pe Sorina.

Problemele financiare nu au întârziat să apară. Salariul meu de profesor suplinitor abia ne ajungea pentru cheltuielile lunare. Sorina lucra part-time la o librărie, dar banii se duceau pe facturi și mâncare. Mama ei ne amintea mereu că fără ea nu am fi avut nimic.

Într-o zi de luni, când mă întorceam acasă după o zi lungă la școală, am găsit-o pe soacră-mea stând la masă cu niște hârtii în față.

— Mihai, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot să vă țin aici dacă nu contribuiți mai mult la cheltuieli. Ori găsiți o soluție, ori…

Nu a terminat fraza, dar privirea ei spunea totul. Am simțit un nod în gât și m-am dus direct în dormitor. Sorina m-a urmat.

— Ce facem? a șoptit ea printre lacrimi.

Nu știam ce să-i răspund. În noaptea aceea, am stat amândoi pe marginea patului și ne-am rugat pentru prima dată împreună. Nu eram niciunul dintre noi foarte religios, dar disperarea ne-a împins spre Dumnezeu.

— Doamne, ajută-ne să găsim o cale… Nu vrem să pierdem casa asta… Nu vrem să ne destrămăm familia…

A doua zi dimineață, ceva s-a schimbat. Poate doar în sufletul meu, dar am simțit o liniște ciudată. Am început să caut soluții: ore suplimentare la școală, meditații pentru elevi, chiar și mici reparații prin cartier.

Sorina a vorbit cu șefa ei și a reușit să obțină un program mai lung la librărie. Încet-încet, am început să aducem mai mulți bani acasă. Dar tensiunile cu soacra mea nu dispăreau.

Într-o seară, când tocmai terminasem de corectat niște lucrări, am auzit-o pe mama Sorinei plângând în bucătărie. M-am apropiat încet și am ascultat fără să vreau:

— Nu mai pot nici eu… Sunt bătrână și obosită… Mi-e teamă că îi pierd pe amândoi…

Atunci am realizat că nu doar noi suferim. Și ea era speriată de viitor, de singurătate.

A doua zi dimineață i-am propus ceva ce nu credeam că voi spune vreodată:

— Haideți să încercăm să fim o familie adevărată. Să ne ajutăm unii pe alții, nu să ne certăm mereu.

S-a uitat la mine surprinsă și pentru prima dată mi-a zâmbit sincer.

Am început să ne rugăm împreună în fiecare seară. Nu era ușor — uneori certurile izbucneau din nimic — dar încet-încet atmosfera s-a schimbat. Am început să vorbim despre problemele noastre fără reproșuri, să ne ascultăm cu adevărat.

După câteva luni grele, am reușit să strângem destui bani ca să plătim partea noastră din ratele apartamentului. Mama Sorinei a început să se implice mai puțin în deciziile noastre și chiar a început să mă întrebe cum mi-a mers la școală sau dacă vreau o cafea dimineața.

Nu spun că totul s-a rezolvat ca prin minune. Încă avem zile grele și uneori mă gândesc cu teamă la viitor. Dar credința și rugăciunea ne-au ținut împreună atunci când totul părea pierdut.

Mă uit acum la Sorina și la mama ei și mă întreb: oare câți dintre noi uităm cât de important e să ne rugăm împreună atunci când viața ne pune la încercare? Poate că nu există miracole peste noapte, dar uneori miracolele mici sunt cele care ne salvează familia.