Între Rugăciune și Facturi: Povestea Mea alături de Mama

— Nu mai avem decât două pâini și un litru de lapte, Maria. Ce facem mâine? Vocea mamei răsuna stins în bucătăria îngustă, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile în spatele unei căni de ceai ieftin. Era februarie, iar caloriferul abia dădea căldură. Geamul era aburit, iar afară ningea mocnit peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Drumul Taberei.

Aveam 19 ani și lumea părea să se prăbușească peste noi. Tata plecase cu altă femeie când aveam 14 ani, lăsându-ne cu datorii la întreținere și o mamă care lucra la două joburi ca să nu ne dea afară din casă. În fiecare seară, după ce termina tura la supermarket, mama venea acasă cu ochii roșii de oboseală și cu mâinile crăpate de la frig. Eu încercam să învăț pentru Bac, dar gândurile îmi fugeau mereu la facturile neplătite și la frigiderul aproape gol.

Într-o seară, am auzit-o pe mama plângând în baie. M-am apropiat de ușă și am auzit-o șoptind: — Doamne, nu mai pot… Ajută-mă să nu mă prăbușesc în fața Mariei. Am simțit atunci o furie amestecată cu neputință. De ce ni se întâmplă nouă asta? De ce Dumnezeu tace când avem mai mare nevoie de El?

A doua zi, la școală, colega mea, Ioana, m-a întrebat dacă vreau să merg cu ea la biserică. Am refuzat scurt, rușinată de hainele mele vechi și de ghetele crăpate. Dar gândul la rugăciunea mamei nu-mi dădea pace. În acea seară, am deschis Biblia pe care o țineam uitată pe raft și am citit la întâmplare: „Nu vă îngrijorați de ziua de mâine…”. Am izbucnit în plâns.

În următoarele zile, am început să mă rog împreună cu mama. La început timid, apoi din ce în ce mai mult. Ne țineam de mâini în fiecare seară și îi ceream lui Dumnezeu să ne dea putere să trecem peste încă o zi. Nu s-a întâmplat nicio minune peste noapte. Facturile tot acolo erau, frigiderul tot gol. Dar parcă nu mai simțeam aceeași disperare.

Într-o dimineață, mama a venit acasă cu o veste: — Maria, mi-au mărit salariul cu 200 de lei! Nu e mult, dar e ceva! Am sărit amândouă în sus de bucurie, ca două copii care au găsit o comoară ascunsă sub pat.

Totuși, problemele nu dispăruseră. Într-o zi, administratorul blocului a venit la ușă:
— Doamnă Popescu, dacă nu plătiți restanța la întreținere până la sfârșitul lunii, vă dăm în judecată!
Mama a închis ușa tremurând. — Nu mai pot, Maria… Poate ar trebui să renunți la facultate și să te angajezi.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls viitorul din mâini. Visam să devin profesoară de limba română, dar cum puteam să-mi las mama singură? În acea noapte, am stat trează până târziu, rugându-mă să găsesc o soluție.

A doua zi am mers la liceu cu ochii umflați de nesomn. Profesoara mea de română, doamna Stan, m-a chemat după oră:
— Maria, te văd abătută de ceva vreme. Vrei să vorbim?
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat răbdătoare și mi-a spus:
— Știi că există burse sociale pentru cazuri ca al tău? Hai să te ajutăm să aplici.

Cu ajutorul ei am reușit să obțin o bursă care acoperea o parte din cheltuieli. Mama a început să zâmbească din nou, iar eu am prins curaj să visez iar la facultate.

Dar viața nu ne-a lăsat prea mult timp de respiro. Într-o seară, când mama s-a întors acasă cu fața palidă:
— Maria… mi-au redus orele la supermarket. O să fie greu iar.
Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip la Dumnezeu: „De ce ne dai speranță ca apoi să ne-o iei?” Dar m-am abținut. În schimb, am mers din nou la biserică împreună cu mama. Preotul a vorbit despre încercări și despre cum uneori răspunsurile vin altfel decât ne așteptăm.

În acea perioadă am început să dau meditații unor copii din bloc. Nu era mult, dar fiecare leu conta. Mama a găsit un job part-time la o croitorie din cartier. Ne-am adaptat cum am putut.

Au fost zile când nu aveam decât cartofi și ceapă pe masă. Au fost seri când adormeam îmbrăcate ca să nu simțim frigul. Dar am descoperit că atunci când ne rugam împreună, parcă greutățile erau mai ușor de dus.

Au trecut anii. Am intrat la facultate cu bursă integrală. Mama a reușit să-și găsească un loc stabil ca femeie de serviciu la o școală. Nu am ajuns bogați, dar am rămas împreună.

Acum privesc în urmă și mă întreb: dacă nu ar fi fost credința și rugăciunea noastră comună, oare aș fi avut puterea să merg mai departe? Oare câți dintre noi găsim forța interioară tocmai atunci când totul pare pierdut?

Poate că nu banii sau norocul ne salvează uneori, ci dragostea și speranța pe care le împărțim cu cei dragi. Voi ce ați face dacă ați fi puși în fața unei astfel de alegeri? Cum v-ați găsi puterea când totul pare fără ieșire?