Între Rugăciune și Iertare: Povestea unei Mame Românce

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu Mirela sub același acoperiș! Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar inima îmi bătea nebunește. Mirela stătea în prag, cu ochii roșii de plâns, strângându-și palmele una în alta.

— Radu, te rog… încerc să fac tot ce pot… Dar nu mă mai simt acasă aici, șopti ea, abia auzită.

M-am uitat la ei, copiii mei, și am simțit cum lumea mi se prăbușește. De când murise soțul meu, Ion, casa noastră devenise un câmp de bătălie. Radu și Mirela se certau din orice: bani, copilul lor de trei ani, Andreea, sau chiar din cauza felului în care era pusă masa. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să fiu sprijin pentru amândoi, dar sfârșeam mereu epuizată și vinovată.

În acea seară, după ce Radu a trântit ușa și a plecat să se plimbe prin oraș, am rămas singură cu Mirela. Am încercat să o liniștesc, dar lacrimile ei nu se mai opreau.

— Elena… eu nu mai pot. Simt că nu mă vrea nimeni aici. Nici măcar Andreea nu mă mai ascultă…

Am luat-o în brațe și am simțit cât de firavă era. Mi-am amintit de propria mea mamă și de cum mă certa când eram mică. Oare făceam eu ceva greșit? Oare nu reușisem să-i învăț pe copiii mei ce înseamnă iubirea?

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am rugat la icoana Maicii Domnului din colțul camerei, așa cum făceam de când eram copil. Am plâns și am cerut ajutorul lui Dumnezeu. „Doamne, dă-mi putere să-mi țin familia unită! Nu-i lăsa să se piardă!”

Zilele următoare au fost un chin. Radu venea târziu acasă, evitând orice discuție cu Mirela. Andreea întreba mereu unde e tati și de ce mami plânge. Eu mă simțeam neputincioasă. Vecinele șușoteau pe la colțuri: „Ai văzut? La Elena iar e scandal…”

Într-o duminică dimineață, după slujbă, preotul parohiei noastre, părintele Ilie, m-a oprit la ieșire.

— Elena, te văd abătută. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. M-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Nu poți purta singură povara asta. Roagă-te pentru ei, dar vorbește-le deschis. Spune-le ce simți tu ca mamă.

În acea seară i-am chemat pe amândoi la masă. Am pus farfuriile pe masă cu mâinile tremurânde și le-am spus:

— Vreau să vă spun ceva… Voi sunteți tot ce am pe lume. Dacă voi vă despărțiți, eu rămân singură… Dar cel mai rău e că Andreea va crește fără liniște. Vă rog… încercați să vă ascultați unul pe altul. Să vă rugați împreună.

Radu a oftat adânc.

— Mamă, nu știi cât de greu îmi e la serviciu… Șeful mă presează zilnic, salariul abia ne ajunge… Și când vin acasă, totul e ceartă.

Mirela a început să plângă din nou.

— Eu stau toată ziua cu Andreea și nu am cu cine vorbi… Mă simt invizibilă.

Am stat toți trei la masă până târziu în noapte. Pentru prima dată după mult timp, au vorbit sincer unul cu altul. Le-am propus să mergem împreună la biserică duminica viitoare și să ne rugăm pentru liniște.

Nu a fost ușor. Au urmat alte certuri, alte nopți nedormite. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat. Radu a început să vină mai devreme acasă și să o ajute pe Mirela cu fetița. Mirela a început să iasă la plimbare cu alte mame din cartier și să zâmbească din nou.

Eu? Eu am continuat să mă rog în fiecare seară. Am învățat că nu pot controla totul, dar pot oferi iubire și iertare.

Într-o zi, Andreea a venit la mine și mi-a spus:

— Bunico, tati și mami nu se mai ceartă! Putem merge toți la cofetărie?

Am simțit că mi se umple sufletul de lumină. Poate că rugăciunea nu rezolvă totul peste noapte, dar aduce speranță acolo unde pare că nu mai e nimic de făcut.

Acum mă întreb: câte mame ca mine stau nopțile treze, rugându-se pentru copiii lor? Oare cât de mult putem schimba lumea doar prin iubire și iertare?