Între Rugăciune și Iubire: Povestea unei Mame Românce

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme, unde mi-am crescut copiii cu atâta trudă. Radu, băiatul meu cel mare, stătea în fața mea cu ochii în pământ, iar mâinile îi tremurau ușor. Pe masă, cafeaua se răcise de mult, iar eu simțeam cum inima mi se strânge ca într-o menghină.

— Mamă, te rog… Nu vreau să mă cert cu tine. O iubesc pe Ana. Nu contează că nu e din satul nostru sau că părinții ei nu au cine știe ce avere. Eu o vreau pe ea.

Am izbucnit în plâns. Mă simțeam trădată, de parcă toată munca mea de-o viață fusese aruncată la gunoi. Îmi doream pentru el o fată „de familie bună”, cum se spune la noi, cineva care să știe să respecte tradițiile, să vină de Sfintele Paști la biserică, să pună masa cum am învățat-o eu pe soră-sa, Irina. Dar Ana… Ana era altfel. Crescută la oraș, cu idei moderne, vorbea despre carieră și independență, nu despre copii și gospodărie.

— Maria, lasă copilul în pace! a intervenit soțul meu, Gheorghe, din prag. E viața lui. Noi am făcut ce-am putut.

— Nu e așa simplu! am răspuns printre lacrimi. Dacă o să-l facă nefericit? Dacă o să-l îndepărteze de noi?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am rugat la icoana Maicii Domnului din colțul camerei, așa cum făceam de fiecare dată când simțeam că nu mai am putere. „Doamne, dă-mi înțelepciune să fac ce e mai bine pentru copilul meu”, am șoptit printre suspine.

Zilele au trecut greu. Radu venea tot mai rar acasă. Simțeam că-l pierd și mă durea mai tare decât orice boală. Irina încerca să mă liniștească:

— Mamă, poate Ana nu e chiar așa rea. Poate ar trebui s-o cunoști mai bine…

— Tu nu înțelegi! am izbucnit. Eu vreau ce-i mai bun pentru fratele tău!

— Dar poate pentru el „ce-i mai bun” nu înseamnă același lucru ca pentru tine…

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o duminică, după slujbă, preoteasa m-a tras deoparte:

— Maria, am auzit că ai necazuri cu băiatul. Să știi că Dumnezeu ne pune la încercare tocmai când credem că știm totul. Roagă-te pentru liniște și acceptare.

Am început să mă rog mai mult ca oricând. În fiecare seară aprindeam candela și citeam Acatistul Maicii Domnului. Îi ceream Domnului să-mi lumineze mintea și să-mi vindece inima plină de teamă și prejudecată.

Într-o zi, Radu a venit acasă cu Ana. Am simțit cum mi se strânge stomacul când am văzut-o în prag: tunsă scurt, cu blugi rupți și un zâmbet timid.

— Bună ziua, doamnă Maria… Mi-a adus flori.

N-am știut ce să spun. Am luat florile și le-am pus în apă fără să mă uit la ea. Restul zilei am stat mai mult pe lângă aragaz, prefăcându-mă ocupată.

Seara, după ce au plecat, Gheorghe mi-a zis:

— Ai văzut? E respectuoasă. Nu-i ca fetele alea obraznice de la oraș.

— Poate… dar nu e ca noi.

— Nici Radu nu mai e ca noi, Maria. Copiii cresc și-și fac viața lor.

Am plâns din nou în noaptea aceea. Dar ceva s-a schimbat în mine. Poate rugăciunea începea să-și facă efectul sau poate obosisem să mă lupt cu morile de vânt.

În următoarele luni am început s-o cunosc pe Ana. Am descoperit că știa să gătească mai bine decât multe fete din sat și că avea grijă de Radu cu o blândețe pe care n-o văzusem la nimeni altcineva. Îmi povestea despre familia ei – părinți divorțați, o copilărie grea – și am simțit pentru prima dată milă în loc de judecată.

Într-o seară, Ana a venit singură la mine:

— Doamnă Maria, știu că nu mă placeți prea mult… Dar eu îl iubesc pe Radu și vreau să fac parte din familia dumneavoastră. Vreau doar o șansă.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Mi-am amintit de tinerețea mea, când mama nu-l voia pe Gheorghe pentru că era „sărac lipit”. Și totuși, el mi-a fost sprijin toată viața.

Am luat-o de mână pe Ana:

— Fata mea… Nu știu dacă pot să-ți promit că o să te iubesc ca pe Irina sau ca pe Radu. Dar pot să încerc… Și dacă Dumnezeu v-a adus împreună, cine sunt eu să mă pun împotrivă?

Am plâns amândouă atunci. Pentru prima dată după mult timp am simțit liniște în suflet.

Astăzi, când îi văd pe Radu și Ana fericiți împreună, îmi dau seama cât de mult m-au schimbat credința și rugăciunea. Nu e ușor să renunți la prejudecățile cu care ai crescut o viață întreagă. Dar poate tocmai asta e adevărata iubire: să accepți că fericirea copilului tău nu arată mereu așa cum ai visat tu.

Oare câte mame din România trec prin aceeași luptă? Oare câte dintre noi avem curajul să ne deschidem inima înainte de a judeca? Poate că răspunsul stă chiar în rugăciunile noastre…