Între Rugăciune și Speranță: Povestea Mea alături de Nepotul Meu

— Mamă, nu mă simt bine… vocea Irinei răsuna slabă la telefon, în timp ce afară ningea cu furie. Am simțit cum inima mi se strânge, iar mâinile mi-au început să tremure. Nu era prima dată când Irina avea probleme de sănătate, dar niciodată nu fusese atât de grav. În acea noapte, am alergat la spital cu sufletul la gură, lăsându-l pe David, nepotul meu de șase ani, cu vecina. Când m-am întors acasă, după ce medicii mi-au spus că Irina va rămâne internată, am găsit ochii mari ai lui David așteptându-mă în prag.

— Unde e mami? a întrebat el cu vocea tremurată.

Am îngenuncheat lângă el și l-am strâns în brațe. Nu știam ce să-i spun. Cum îi explici unui copil că mama lui e bolnavă și nu știm când se va întoarce acasă? Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea responsabilității. Eu, Ana, o femeie trecută de 60 de ani, trebuia să fiu acum mamă, tată și bunică pentru un suflet atât de mic și speriat.

Primele zile au fost un haos. David plângea noaptea după mama lui, iar eu încercam să-l liniștesc, ascunzându-mi lacrimile în pernă după ce adormea. Nu aveam experiență cu teme pentru acasă sau cu jocurile moderne pe care le iubea. Într-o seară, când nu reușeam să-l fac să mănânce nimic, am izbucnit:

— David, te rog, mănâncă! Nu pot să merg la spital dacă te îmbolnăvești și tu!

El s-a uitat la mine speriat și am văzut cât de mult semănau ochii lui cu ai Irinei când era mică. Atunci am simțit o furie surdă față de viață, față de Dumnezeu chiar. De ce ni se întâmplă nouă asta? De ce trebuie să sufere un copil nevinovat?

În acea noapte, după ce David a adormit cu capul pe genunchii mei, m-am dus în bucătărie și am început să plâng în șoaptă. Am aprins o lumânare și am început să mă rog. Nu știam exact ce să cer: sănătate pentru Irina, putere pentru mine sau liniște pentru David? Am spus doar atât: „Doamne, nu mă lăsa singură!”

Zilele au trecut greu. Vecinii mă ajutau cu cumpărăturile, dar restul era pe umerii mei. La școală, educatoarea lui David m-a chemat într-o zi:

— Doamnă Ana, David e retras și trist. Poate ar fi bine să vorbiți cu el mai mult despre ce simte.

M-am simțit vinovată. Eram atât de preocupată să țin totul sub control încât uitasem să-l ascult cu adevărat. În acea seară, după ce i-am citit povestea preferată, l-am întrebat:

— Ți-e dor de mami?

A dat din cap și lacrimile i-au curs pe obraji.

— Și mie mi-e dor… Dar știi ceva? Putem să ne rugăm împreună pentru ea.

Așa am început să ne rugăm în fiecare seară. La început timid, apoi din ce în ce mai sincer. Rugăciunea ne-a apropiat. Am început să-i povestesc despre copilăria Irinei, despre cum mergeam împreună la biserică și despre cum Dumnezeu ne-a ajutat mereu când ne-a fost greu.

Într-o zi, după aproape două săptămâni de spitalizare, am primit un telefon de la Irina.

— Mamă… mă simt mai bine. Poate vin acasă curând.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. I-am spus lui David și a început să sară prin casă de bucurie.

Dar bucuria a fost umbrită de o veste neașteptată: soțul Irinei, Mihai, nu a venit niciodată la spital. Nici măcar nu a sunat să întrebe de ea sau de copil. Între noi era o tensiune mocnită de ani buni — Mihai mereu pusese cariera pe primul loc și familia pe ultimul. Când l-am sunat să-i spun că Irina va veni acasă, mi-a răspuns sec:

— Ana, am mult de lucru. Să mă anunți când e totul în regulă.

Am simțit cum mă năpădește furia. Cum poate un tată să fie atât de absent? Cum poate un soț să nu-i pese? M-am certat cu el la telefon:

— Mihai, dacă nu vii acum lângă familia ta, nu știu dacă vei mai avea una când Irina se întoarce!

A închis fără să spună nimic. În acea noapte am plâns din nou, dar nu mai eram singură: David m-a luat de mână și mi-a spus:

— Bunico, Dumnezeu ne aude?

— Da, puiule. Ne aude mereu.

Când Irina s-a întors acasă, slăbită dar zâmbitoare, David a alergat la ea și a strâns-o tare în brațe. Eu am rămas în pragul ușii, cu ochii în lacrimi. Am știut atunci că tot ce am făcut nu a fost în zadar.

Viața nu s-a întors la normal peste noapte. Mihai a continuat să fie absent, iar Irina s-a luptat cu recuperarea fizică și emoțională. Dar ceva s-a schimbat între mine și David: am devenit o echipă. Rugăciunea ne-a ținut împreună când totul părea pierdut.

Acum mă uit la nepotul meu cum desenează la masă și mă întreb: oare câți copii cresc fără sprijinul părinților lor? Oare câți bunici își găsesc puterea în credință atunci când lumea lor se prăbușește? Voi cum ați fi reacționat dacă ați fi fost în locul meu?