Între Rugăciune și Tăcere: Povestea Mea de Lângă Radu

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu singura care trage! Ți-am spus de atâtea ori că nu e suficient să speri că o să se schimbe ceva dacă nu faci nimic!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Radu stătea pe scaun, cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu o linguriță. Era a patra oară luna asta când îi reproșam același lucru: lipsa unui loc de muncă, lipsa oricărei inițiative. Și tot a patra oară când răspunsul lui era același:

— Știu, Maria. Dar nu găsesc nimic. Am încercat, dar nu mă vrea nimeni.

Mă uitam la el și simțeam cum mă sufoc. Îl iubeam, dar nu mai știam dacă dragostea poate ține loc de pâine. Eu lucram la supermarket de dimineața până seara, iar el… el rămânea acasă, pierdut între seriale și promisiuni că „de mâine” va fi altfel.

În fiecare seară, după ce adormea fetița noastră, Ilinca, mă retrăgeam în dormitor și mă rugam. Nu pentru bani sau pentru o viață mai ușoară, ci pentru răbdare. Pentru puterea să nu-l urăsc pe omul pe care-l iubeam cândva atât de mult. Pentru curajul să nu plec.

Mama îmi spunea mereu:

— Maria, bărbatul trebuie să fie stâlpul casei. Tu nu vezi că-l faci bleg dacă tot tu aduci banii?

Dar eu nu voiam să-l las la greu. Îmi aminteam cum era Radu la început: plin de viață, cu planuri mari. Apoi a venit criza, și-a pierdut jobul la fabrică și parcă s-a stins încet-încet. Prietenii lui au început să-l evite, iar el s-a retras tot mai mult în sine.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, am ieșit pe balcon și am plâns până am simțit că nu mai am lacrimi. Am ridicat ochii spre cer și am spus doar atât:

— Doamne, dacă Tu crezi că mai are rost să lupt, dă-mi un semn.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu un desen: era o casă mare, cu trei oameni ținându-se de mână. „Asta e familia noastră”, mi-a spus ea zâmbind. Atunci am știut că trebuie să mai încerc.

Am început să vorbesc cu Radu altfel. Nu-l mai certam, ci îl întrebam ce simte. Într-o noapte mi-a spus:

— Mi-e rușine cu mine. Mi-e frică să încerc iar și să nu reușesc. Nu vreau să te dezamăgesc.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Era prima dată după mult timp când simțeam că suntem din nou o echipă.

Dar greutățile nu au dispărut. Facturile se adunau, salariul meu abia ajungea de la o lună la alta. Mama mă presa să divorțez:

— O să-ți distrugi viața lângă el! Gândește-te la copil!

Vecina de la trei îmi spunea pe șoptite:

— Maria, eu n-aș suporta așa ceva. Bărbatul meu dacă stătea o zi fără serviciu, îl scoteam afară!

Dar eu nu eram ca ele. În fiecare seară mă rugam. Uneori simțeam că Dumnezeu tace, alteori simțeam o liniște ciudată care mă ajuta să merg mai departe.

Într-o zi, Radu a venit acasă cu ochii strălucind:

— Maria, am găsit ceva! Un post de paznic la o firmă mică. Nu e mult, dar e un început.

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. În sufletul meu era un amestec de bucurie și teamă: dacă iar nu va merge? Dacă iar va renunța?

Primele luni au fost grele. Radu venea obosit acasă, dar era alt om: mai prezent, mai atent cu Ilinca, mai cald cu mine. Încet-încet am început să simt că suntem din nou o familie.

Dar rănile nu dispar peste noapte. Încă mă trezesc uneori speriată că totul va reveni ca înainte. Încă mă întreb dacă am făcut bine că am rămas sau dacă doar m-am agățat de iluzii.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Radu mi-a spus:

— Mulțumesc că n-ai plecat când eram jos de tot. N-aș fi reușit fără tine.

L-am privit în ochi și i-am răspuns:

— Nici eu fără Dumnezeu.

Acum știu că nu există rețete pentru fericire sau pentru iertare. Fiecare familie are luptele ei tăcute, fiecare femeie are momentele ei de slăbiciune și curaj.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim astfel de povești și câte avem curajul să le spunem? Oare credința ne face mai puternice sau doar ne ajută să acceptăm ceea ce nu putem schimba?