Între rușine și dreptate: Povestea cărții pierdute

— Nu știu dacă ar trebui să-ți dau cartea asta, Victoria, am spus încet, aproape șoptit, în timp ce toată lumea râdea și ciocnea ouă roșii la masa de Paște. Mâinile îmi tremurau pe coperta romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, pe care îl adusesem cu mine doar ca să-l recitesc în liniște, după desert.

Victoria s-a uitat la mine cu ochii ei mari și verzi, plini de curiozitate și, poate, puțină ironie. — Hai, Ilinca, nu fi zgârcită! Promit că-l citesc repede și ți-l aduc la următoarea întâlnire. Oricum nu ne vedem prea des, nu?

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Toți ceilalți păreau prea ocupați cu sarmalele și glumele unchilor ca să observe ezitarea mea. Mama mi-a aruncat o privire scurtă, de parcă ar fi spus: „Nu face probleme la masă!”

— Bine… am murmurat, fără să mă pot uita în ochii Victoriei. Am simțit cum ceva din mine se rupe când i-am întins cartea. Era singura ediție pe care o aveam, cu pagini subliniate și colțuri îndoite de atâtea lecturi.

După Paște, zilele au trecut greu. Mă gândeam mereu la cartea mea, la notițele mele din margine, la mirosul ei vechi de hârtie. Îmi era rușine să-i scriu Victoriei. Ce să-i spun? Că nu pot dormi fără cartea aia lângă pat? Că mi-e teamă că n-o să mi-o mai dea niciodată înapoi?

Mama m-a văzut într-o seară răsfoind alt roman, fără chef. — Ce ai, Ilinca? Nu te mai saturi de citit?

— Nu e la fel… am răspuns. Mi-e dor de cartea mea.

— Atunci sun-o pe Victoria! Nu e nicio rușine să ceri ce e al tău.

Dar era rușine. Pentru mine, totul era rușine: să cer ceva înapoi, să spun „nu”, să mă pun pe mine pe primul loc. Așa am crescut: „Fii politicoasă! Nu deranja! Nu supăra rudele!”

Am încercat să uit. Am început alt roman, dar gândul la cartea mea mă rodea. Într-o zi, am văzut pe Facebook o poză cu Victoria la mare. Pe masă, lângă o cafea, era cartea mea. Coperta era ușor îndoită.

Mi s-a pus un nod în gât. Am scris un mesaj scurt: „Hei, Victoria! Cum ți se pare romanul?”

A răspuns după două zile: „Super tare! Îl iau cu mine peste tot. Îl dau și colegei mele după ce termin.”

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Cum adică îl dă mai departe? Era CARTEA MEA! Am vrut să-i scriu ceva dur, dar m-am oprit. Am șters mesajul de zece ori.

Seara, la cină, am izbucnit: — Nu mai suport! Victoria dă cartea mea altora! Nici măcar nu m-a întrebat!

Tata a ridicat din sprâncene: — Și ce vrei să faci?

— Nu știu… mi-e rușine să-i cer înapoi.

— Dacă nu spui ce simți acum, n-o să spui niciodată. O să pierzi mereu ce iubești.

Am stat toată noaptea cu telefonul în mână. În cele din urmă, am scris:

„Victoria, te rog mult să-mi aduci cartea cât mai repede. Țin foarte mult la ea și nu vreau să o piardă cineva sau să se deterioreze.”

A doua zi dimineață a răspuns sec: „Ok.”

Au trecut două săptămâni până când ne-am revăzut la ziua bunicii. Victoria mi-a întins cartea fără să spună nimic. Coperta era zgâriată, iar una dintre pagini avea o pată de cafea.

— Îmi pare rău… a murmurat ea. Am uitat că era așa importantă pentru tine.

Am simțit un val de tristețe și furie. Dar am zâmbit forțat și am spus doar: — E ok.

Nu era ok. Cartea mea nu mai era la fel. Dar ceva din mine se schimbase: pentru prima dată spusesem ce simt, chiar dacă vocea mi-a tremurat.

După acea zi, relația cu Victoria a rămas rece. Mama mi-a spus că poate am exagerat, că „nu e frumos să faci scandal pentru o carte”. Tata însă m-a bătut pe umăr: — Bravo! Data viitoare o să-ți fie mai ușor.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine sau rău. Dacă merită să te cerți pentru lucrurile care contează pentru tine sau dacă trebuie mereu să cedezi ca să nu superi pe nimeni.

Acum mă uit la cartea mea zgâriată și mă întreb: oare câți dintre noi au curajul să spună „nu” atunci când contează cu adevărat? Sau ne lăsăm mereu duși de valul rușinii și al fricii de a deranja?