Între șantaj și iertare: Cum ne-a salvat credința

— Dacă nu-mi dați casa acum, spun tot ce știu despre voi!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, unde am crescut împreună. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Viorel, soțul meu, stătea încremenit lângă ușă. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că fiul nostru, băiatul pe care l-am ținut la piept în nopțile cu febră și vise spulberate, va ajunge să ne amenințe pentru o bucată de pământ și patru pereți.

Totul a început când Radu s-a întors din Cluj, după ce afacerea lui cu calculatoare a eșuat. Era schimbat: ochii îi erau mereu obosiți, vorbea grăbit și nu mai avea răbdare nici măcar să-și salute sora, pe Ioana. Într-o seară, după ce am pus masa, a izbucnit:

— Voi nu înțelegeți cât am suferit acolo! M-am chinuit pentru că nu m-ați ajutat destul! Acum e rândul vostru să-mi dați ce mi se cuvine!

Viorel a încercat să-l liniștească:

— Radu, casa asta e a familiei. Am muncit toți pentru ea. Nu putem să-ți dăm totul doar pentru că ai probleme.

Dar Radu nu voia să audă. În zilele următoare, a început să ne amenințe că va spune vecinilor și rudelor că Viorel ar fi făcut afaceri la negru în tinerețe — o minciună sfruntată, dar care ne-ar fi ruinat reputația în sat. Apoi a început să-mi trimită mesaje pline de ură:

„Dacă nu semnați actele, vă fac de râs!”

Nu mai dormeam nopțile. Mă rugam la icoana din colțul camerei, cerându-i Maicii Domnului să-mi dea putere. Ioana a venit într-o zi la noi și m-a găsit plângând:

— Mamă, nu-l lăsa pe Radu să te distrugă! E fratele meu, dar nu are dreptul să vă facă asta!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Îmi iubeam copiii la fel, dar nu puteam accepta ca unul dintre ei să ne calce în picioare demnitatea. Viorel s-a închis în el; mergea la câmp și tăcea ore întregi. Seara, când venea acasă, își aprindea o țigară și privea în gol.

Într-o duminică, după slujbă, preotul satului m-a întrebat de ce par atât de abătută. I-am spus totul, printre lacrimi. Mi-a spus doar atât:

— Iartă-l, Mariana. Dar nu te lăsa călcată în picioare. Dumnezeu vede tot.

Am început să vorbesc mai mult cu Viorel. Seara, după ce Ioana pleca la oraș și Radu se baricada în camera lui, stăteam la masă și ne țineam de mână.

— Ce facem dacă merge până la capăt? Dacă ne face de râs?
— Nu știu… Dar nu pot să-i dau casa. Nu pot să-i dau tot ce am muncit o viață pentru un șantaj.

Într-o noapte, l-am auzit pe Radu vorbind la telefon:

— Da, îi am la mână. O să semneze actele curând.

Atunci am simțit că nu mai pot. Am intrat peste el în cameră:

— Radu! Ce-ai ajuns? Cum poți să ne faci asta?

M-a privit cu ură:

— Voi m-ați făcut așa! Niciodată nu v-a păsat de mine!

Am izbucnit:

— Te-am crescut cu dragoste! Ți-am dat tot ce am avut! Dar casa asta nu e doar a ta! E a familiei!

A doua zi dimineață, Viorel a chemat un notar și am făcut testamentul: casa urma să fie împărțită între Radu și Ioana doar după moartea noastră. Când a aflat, Radu a spart un geam și a plecat urlând din curte.

Au urmat luni de tăcere. Ioana venea des și încerca să mă facă să zâmbesc:

— Mamă, ai făcut ce trebuia. Poate într-o zi o să-și dea seama cât rău a făcut.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Radu s-a întors acasă. Era slab, neras și avea ochii roșii.

— Mamă… Tata… Am greșit. Nu mai am nimic. M-am certat cu toți… Am nevoie de ajutor.

Viorel s-a ridicat încet și l-a îmbrățișat. Eu am plâns iar — dar de data asta lacrimile erau altfel: erau lacrimi de speranță.

Nu știu dacă vreodată vom mai fi aceeași familie ca înainte. Dar știu că iertarea e mai grea decât orice pedeapsă și că dragostea de mamă nu moare niciodată — doar se schimbă.

Oare câți părinți trec prin astfel de încercări? Oare cât putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?