Între tăcere și furtună: Povestea familiei Ionescu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa, între ce vreau eu și ce vreți voi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei scăldate în lumina palidă a dimineții. Tata, cu ziarul în mână, s-a oprit din citit și m-a privit lung, iar mama a rămas cu lingura suspendată deasupra oalei cu ciorbă. Fratele meu, Radu, s-a retras încet spre ușă, ca să nu fie prins în vâltoarea ce urma.

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, când am ales să dau la Litere, nu la Drept, cum visau ai mei. Sau poate când am refuzat să mă mărit cu Mihai, băiatul vecinilor, „om serios, cu serviciu la primărie”, cum spunea tata. Dar adevărul e că nu știu exact când s-a rupt ceva între noi. Poate nici nu s-a rupt, ci doar s-a întins prea mult firul acela invizibil care ne ținea împreună.

— Nu te-am crescut ca să-ți bați joc de noi! a ridicat tata vocea. — Toată viața am muncit să ai tu parte de mai bine!

— Dar eu nu vreau „mai binele” vostru! Vreau al meu! am răspuns, simțind lacrimile cum îmi ard obrajii.

Mama a oftat adânc și a lăsat lingura jos. — Ești egoistă, Ana. Nu te gândești decât la tine. Ce-o să zică lumea? Ce-o să spună rudele?

Asta era mereu problema: ce-o să zică lumea. Lumea care nu știa nimic despre mine, despre visele mele, despre cât de sufocată mă simțeam în orașul nostru mic din Moldova, unde fiecare șoaptă se transforma în bârfă.

Am ieșit trântind ușa și am fugit pe uliță, cu pașii grei și inima frântă. M-am oprit la podul peste Siret și am privit apa tulbure curgând repede. M-am întrebat dacă nu cumva sunt eu problema. Dacă nu cumva ar trebui să renunț la tot ce vreau doar ca să-i văd pe ei mulțumiți.

În acea seară, Radu a venit la mine în cameră. — Ana, nu-i judeca prea aspru. Știi că țin la tine, dar… și ei au visurile lor pentru tine.

— Dar nu sunt ale mele! am șoptit.

— Știu. Dar poate ar trebui să le explici altfel. Să le arăți că poți fi fericită și fără să faci tot ce vor ei.

Am încercat. Am încercat luni întregi să le explic că literatura e viața mea, că nu vreau să fiu avocat sau soție „de om serios”. Am încercat să le arăt că pot fi fericită altfel. Dar fiecare încercare se termina cu certuri, uși trântite și tăceri apăsătoare la masă.

Apoi a venit trădarea. Într-o zi, am aflat că mama vorbise cu Mihai fără știrea mea și îi spusese că încă mai speră să ne împăcăm. Când am aflat, m-am simțit trădată ca niciodată.

— Cum ai putut? am întrebat-o plângând.

— Pentru binele tău! a răspuns ea, cu ochii umezi. — Nu vreau să ajungi singură pe lume!

— Mai bine singură decât nefericită!

După acea ceartă, ceva s-a rupt definitiv între noi. Am început să stau tot mai mult la bibliotecă sau la prietena mea Irina, unde puteam respira fără să simt povara așteptărilor lor.

Într-o zi de toamnă târzie, am primit vestea: fusesem acceptată la un masterat la București. Era șansa mea de a fugi, de a începe de la zero. Dar când le-am spus părinților, reacția lor m-a durut mai tare decât orice:

— Dacă pleci, să nu te mai întorci! a spus tata cu voce rece.

Mama plângea în colțul bucătăriei. Radu m-a strâns în brațe fără cuvinte.

Am plecat cu un geamantan vechi și inima sfâșiată. Bucureștiul era mare și rece la început. M-am simțit pierdută printre străini, dar pentru prima dată simțeam că trăiesc pentru mine. Am lucrat într-o librărie ca să mă pot întreține și am scris poezii noaptea târziu, visând că într-o zi părinții mei vor fi mândri de mine.

Au trecut luni fără niciun semn de acasă. În Ajunul Crăciunului, am primit un mesaj scurt de la Radu: „Mama e bolnavă. Vino dacă poți.”

Am alergat spre gară cu sufletul la gură. Când am ajuns acasă, mama era palidă și slăbită în patul ei. Tata m-a privit cu ochii roșii de plâns.

— Ana… iartă-ne… Poate n-am știut să te iubim cum aveai nevoie…

Am plâns toți trei îmbrățișați lângă patul mamei. Atunci am înțeles că niciun vis nu merită dacă îl trăiești singur și că iertarea e uneori mai grea decât orice luptă.

Mama s-a făcut bine încet-încet. Eu m-am întors la București, dar legătura dintre noi s-a schimbat. Nu mai era perfectă, dar era reală — cu răni, cu iertări și cu speranța că putem merge mai departe.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i dezamăgim? Și câți avem curajul să ne urmăm propriile vise fără să pierdem dragostea celor dragi?