Între Viață și Moarte: Povestea Mirunei și a Miracolului din Familia Noastră

— Nu respira! Nu respira! — vocea soțului meu, Vlad, s-a spart în liniștea grea a nopții. Am sărit din pat, cu inima bubuind în piept, și am alergat spre pătuțul Mirunei. Avea doar trei săptămâni. Era mică, fragilă, iar pielea ei părea translucidă sub lumina slabă a veiozei. Am ridicat-o în brațe, dar corpul ei era moale, iar buzele i se făcuseră albastre.

— Sună la 112! — am urlat, tremurând toată. Vlad deja formase numărul, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât abia reușea să vorbească. Mama mea, care venise să ne ajute cu copilul, a început să plângă în hohote, iar tata a căzut în genunchi lângă pat, murmurând rugăciuni printre dinți.

— Doamne, nu-mi lua nepoata! Doamne, fă o minune! — repeta el obsesiv.

Eu nu mai auzeam nimic. Totul era un vuiet surd. Am început să-i fac respirație gură la gură, așa cum văzusem la televizor. Îi simțeam pieptul mic sub palmele mele, dar nu reacționa. Fiecare secundă era o eternitate. Într-un colț al camerei, sora mea, Ioana, se ruga cu voce tare:

— Maica Domnului, ajut-o pe Miruna! Nu ne lăsa!

Ambulanța a ajuns după opt minute. Pentru mine au fost opt vieți trăite în agonie. Paramedicii au intrat val-vârtej, mi-au smuls copilul din brațe și au început manevrele de resuscitare. Eu am rămas pe podea, cu mâinile strânse la piept, incapabilă să mă ridic sau să respir normal.

— Doamnă, trebuie să veniți cu noi! — mi-a spus unul dintre ei. Am urcat în ambulanță cu Vlad și am pornit spre spitalul județean din Ploiești. Pe drum, asistenta îi ținea masca de oxigen pe față Mirunei și îi monitoriza pulsul. Vlad plângea în tăcere, cu pumnii strânși pe genunchi.

La spital ne-au preluat imediat. Doctorița de gardă, doamna Drăghici, a venit la noi cu o față gravă:

— Copila dumneavoastră a avut un stop respirator. Facem tot ce putem. Vă rog să rămâneți aici.

Am rămas pe holul rece al spitalului, cu ochii lipiți de ușa secției de terapie intensivă. Mama a venit după noi cu tata și Ioana. S-au așezat pe bănci și au început să se roage din nou. Tata își făcea cruce compulsiv.

— Nu pot să cred că Dumnezeu ar fi atât de crud încât să ne ia copilul… — am spus printre lacrimi.

Mama m-a privit cu ochii roșii:

— Nu vorbi așa! Dumnezeu ne încearcă. Trebuie să avem credință!

— Dar dacă nu e de ajuns? Dacă nu se întâmplă nimic? — am izbucnit eu.

Vlad s-a ridicat brusc:

— Ajunge! Nu e momentul să ne certăm! Miruna are nevoie de noi uniți!

A urmat o oră de teroare pură. Fiecare secundă era o luptă între speranță și disperare. Într-un final, ușa s-a deschis și doctorița a ieșit:

— A început să respire singură. E stabilizată acum. Nu știm ce s-a întâmplat exact… E un miracol că și-a revenit atât de repede.

Am izbucnit toți în plâns. Tata s-a ridicat și a strigat:

— Slavă Ție, Doamne!

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat lângă patul Mirunei la terapie intensivă, ținându-i mânuța minusculă în palma mea. Vlad stătea pe scaun lângă mine, cu ochii pierduți.

A doua zi dimineață, mama a venit cu o icoană și a pus-o la capul patului.

— Trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru minunea asta — a spus ea.

Dar tata nu era liniștit. Începuse să-l acuze pe Vlad că nu fusese destul de atent cu copilul.

— Dacă ai fi verificat mai des dacă respiră… — i-a spus într-o seară.

Vlad s-a ridicat nervos:

— Nu e vina nimănui! A fost un accident! Nu putem controla totul!

Eu am simțit cum mă prăbușesc între cei doi bărbați ai vieții mele: soțul meu și tatăl meu. Familia noastră era la un pas de destrămare din cauza fricii și vinovăției.

Au urmat zile grele în spital: analize peste analize, nopți nedormite, discuții interminabile cu medicii care nu găseau o explicație clară pentru ce s-a întâmplat. Unii spuneau că a fost apnee la sugar, alții că poate avea o problemă cardiacă nediagnosticată.

În fiecare zi veneau rudele și prietenii să ne aducă mâncare sau să stea de vorbă cu noi. Unii spuneau că doar credința ne-a salvat copilul; alții dădeau vina pe sistemul medical sau pe lipsa noastră de experiență ca părinți.

Într-o seară, când eram singură cu Miruna, am început să plâng fără oprire. M-am rugat pentru prima dată cu adevărat:

— Doamne, dacă Tu ai adus-o înapoi la viață, ajută-mă să fiu mama de care are nevoie! Dă-mi putere să trec peste frică!

Când am ieșit din spital după două săptămâni, eram o altă persoană. Familia noastră era schimbată: mai unită, dar și mai fragilă. Tata încă avea resentimente față de Vlad; mama încerca să împace pe toată lumea; Ioana mă ajuta cât putea acasă.

Dar frica nu dispăruse. În fiecare noapte mă trezeam să verific dacă Miruna respiră. Vlad era tăcut și retras; simțeam că ceva s-a rupt între noi.

Într-o seară am avut o discuție grea:

— Crezi că o să fim vreodată ca înainte? — l-am întrebat.

— Nu știu… Dar trebuie să încercăm pentru ea — mi-a răspuns el privind-o pe Miruna cum doarme liniștită.

Acum, după câteva luni, încă mă întreb: a fost un miracol sau doar noroc? Oare credința chiar poate schimba destinul sau totul ține de știință și medicină? Și cum putem merge mai departe când frica nu dispare niciodată?

Poate voi aveți răspunsuri… Voi cum ați reacționa dacă viața copilului vostru ar atârna de un fir de păr?