Intuiția unei mame: Povestea Anei și lupta pentru viața fiului ei

— Nu se mai aude nimic, doamnă. Îmi pare rău, dar sarcina s-a oprit din evoluție.

Cuvintele medicului au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o după-amiază mohorâtă de noiembrie. Stăteam întinsă pe patul de la Maternitatea din Bacău, cu mâinile strânse pe burtă, încercând să-mi adun gândurile. Soțul meu, Mihai, era lângă mine, cu ochii roșii de la plâns și neputință. Mama, care venise de la țară cu primul autobuz, încerca să mă liniștească, dar vocea ei tremura.

— Ana, trebuie să fii tare. O să trecem și peste asta. Dumnezeu știe mai bine…

Dar eu nu puteam să cred. Nu simțeam că e adevărat. Cu o seară înainte, îl simțisem pe băiețelul meu mișcându-se în burtică. Era a șasea lună de sarcină și îi alesesem deja numele: Vlad. Îi vorbisem despre lume, despre bunici, despre cât de mult îl așteptam. Cum să fie totul pierdut?

Medicul a insistat:

— Trebuie să vă internați pentru procedură. Nu putem risca o infecție.

Am semnat hârtiile cu mâna tremurândă, dar ceva în mine refuza să accepte. Noaptea aceea a fost un coșmar: Mihai plângea în baie, mama se ruga în șoaptă, iar eu stăteam cu ochii larg deschiși, ascultându-mi inima care bătea nebunește.

Dimineața următoare, am simțit un fior ciudat în burtă. Nu era durere, ci o tresărire slabă, ca un fluture prins într-un borcan. Am pus mâna pe burtă și am simțit din nou: o mișcare ușoară, dar reală. Am țipat:

— Mihai! Vlad mișcă! Îl simt!

Mihai a venit alergând, palid:

— Ana, nu te amăgi… poate e doar închipuire.

— Nu! Îl simt! Trebuie să mergem la spital!

Mama s-a ridicat de pe scaun și m-a privit cu ochii mari:

— Fata mea, dacă tu simți asta, mergem! Nu contează ce zic doctorii!

Am ajuns la spital aproape alergând. Medicul de gardă era altul decât cel din ziua precedentă. M-a privit sceptic:

— Doamnă, dosarul dumneavoastră e clar… dar dacă insistați, facem o ecografie.

Am stat nemișcată pe patul rece, cu ochii închiși și lacrimile curgându-mi pe obraji. Apoi am auzit un sunet slab, dar clar: bum-bum-bum-bum.

— E inimioara lui! — am strigat.

Medicul s-a uitat la monitor și a rămas fără cuvinte.

— Da… da, are puls! Copilul trăiește!

Mihai s-a prăbușit pe un scaun și a început să plângă în hohote. Mama s-a închinat de zeci de ori. Eu nu mai puteam vorbi; doar plângeam și râdeam în același timp.

A urmat o perioadă grea. Medicul care mă diagnosticase greșit a evitat să mă privească în ochi. Am fost ținută sub observație strictă; fiecare zi era o luptă cu frica și incertitudinea. Mihai a început să se certe cu părinții lui, care îl presau să mă convingă să renunț la sarcină „ca să nu riscăm viața Anei”.

— Mamă, nu pot să-i spun asta! Ana nu va renunța niciodată la copilul nostru!

Soacra mea a venit la spital într-o zi și mi-a spus răspicat:

— Ana, gândește-te la Mihai! Dacă pățești ceva? Ești egoistă!

Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință.

— Dacă tu ai fi în locul meu, ai putea să renunți? — am întrebat-o.

A tăcut și a plecat fără să mai spună nimic.

Zilele treceau greu. Fiecare control era un chin; fiecare privire a medicilor era plină de îndoială sau compasiune forțată. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: dacă totuși greșesc? Dacă Vlad suferă din cauza încăpățânării mele?

Într-o noapte am visat că îl țin în brațe: avea ochii mei și zâmbea larg. M-am trezit plângând și i-am spus mamei:

— Nu pot să renunț la el. Simt că trebuie să lupt până la capăt.

Mama m-a strâns la piept:

— Ai dreptate, fata mea. O mamă știe cel mai bine ce e cu puiul ei.

În cele din urmă, după încă două luni de emoții și controale zilnice, Vlad s-a născut prematur, dar viu. Era micuț și firav, dar respira singur și plângea cât pentru zece copii. Când l-am ținut prima dată în brațe, am știut că tot chinul a meritat.

Au trecut trei ani de atunci. Vlad aleargă acum prin curte cu bunicul lui după el și râde cu poftă. Mihai încă are momente când se uită la el ca la o minune; mama îi spune mereu povestea nașterii lui tuturor vecinelor.

Uneori mă gândesc la acea zi fatidică și mă întreb: dacă nu mi-aș fi ascultat intuiția? Dacă aș fi cedat presiunilor celor din jur? Oare câte mame renunță prea devreme pentru că nu sunt ascultate?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că instinctul unei mame poate fi mai puternic decât orice diagnostic?