Invizibilă la masa noastră: Povestea unei seri care mi-a schimbat viața

— Domnișoară, ce doriți să comandați? — întrebarea nu mi-a fost adresată mie, deși eram singura femeie la masă. Ospătarul se uita direct la Gabi, iubitul meu, așteptând răspunsul ca și cum eu nici nu existam. M-am uitat la el, am ridicat ușor mâna, dar privirea lui a alunecat peste mine ca peste o piesă de mobilier. Gabi a zâmbit, a comandat pentru amândoi, fără să mă întrebe dacă vreau altceva. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Nu era prima dată când se întâmpla asta. De fiecare dată când ieșeam împreună, lumea părea să-l vadă doar pe el: la benzinărie, la supermarket, chiar și la petrecerile cu prietenii lui. Eu eram „prietena lui Gabi”, nu Andreea, nu o persoană cu dorințe și gânduri proprii. Dar în seara aceea, la restaurantul acela mic din Cotroceni, invizibilitatea mea a devenit insuportabilă.

— Ai văzut ce drăguț e aici? — a spus Gabi, încercând să mă prindă de mână peste masă.

— Da, foarte drăguț, — am răspuns automat, dar vocea mea era stinsă. M-am uitat în jur: la mesele vecine, femeile râdeau, vorbeau tare, gesticulau. Oare ele erau văzute?

Ospătarul s-a întors cu băuturile. Le-a pus pe masă fără să mă privească. Am vrut să-i spun că eu nu beau vin roșu, dar Gabi deja turna în paharul meu.

— Hai, noroc! — a zis el.

Am ciocnit paharul fără chef. În mintea mea se derulau scene din copilărie: mama care tăcea când tata vorbea peste ea, bunica ce-și cerea scuze că deranjează când voia să spună ceva important. Oare asta e soarta femeilor din familia mea? Să fie mereu pe locul doi?

— Ce ai? — m-a întrebat Gabi după câteva minute de tăcere.

— Nimic… doar mă gândeam la ceva.

— La ce?

— La cât de ușor poți să devii invizibilă… — am spus încet.

El a râs.

— Hai măi, nu fi copilă! Cine te face invizibilă?

Am vrut să-i spun despre ospătar, despre cum mă simt mereu ignorată când suntem împreună, dar m-am oprit. Mi-era teamă că va spune că exagerez sau că sunt prea sensibilă. Așa că am tăcut din nou.

Cina a continuat în același ton. Ospătarul venea mereu la Gabi cu întrebări: „Mai doriți ceva?”, „Totul este în regulă?” Eu eram acolo doar ca decor. La final, nota a fost pusă tot în fața lui Gabi. El a scos portofelul și i-a dat bacșiș ospătarului.

— Mulțumesc! — a spus ospătarul zâmbind larg către el.

Atunci am simțit un impuls ciudat. Am scos discret o bancnotă de 10 lei din portofel și am lăsat-o pe masă când Gabi s-a ridicat să-și ia haina. Ospătarul s-a uitat surprins la mine pentru prima dată în acea seară.

— Mulțumesc… — a murmurat el.

Am zâmbit amar.

Pe drum spre casă, Gabi vorbea despre planurile lui pentru weekend. Eu mă gândeam doar la cât de mult m-am pierdut pe mine însămi în relația asta. Când am ajuns acasă, am intrat direct în baie și m-am privit în oglindă. Cine era femeia aceea cu ochii obosiți și buzele strânse? Unde era Andreea cea care râdea tare și visa să scrie o carte?

A doua zi dimineață, mama m-a sunat.

— Ce faci, draga mea?

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă… nu știu cine mai sunt…

— Of, Andreea… Ți-am spus mereu să nu te pierzi pentru nimeni. Nici pentru un bărbat, nici pentru o relație. Tu contezi!

Am simțit cum mi se rupe un nod din piept.

— Dar dacă nu mă vede nimeni? Dacă toți mă tratează ca pe o umbră?

— Atunci fă-te tu vizibilă! Spune ce simți! Nu lăsa pe nimeni să te reducă la tăcere!

Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. La birou, colega mea Ioana mi-a povestit cum soțul ei decide totul pentru ea: unde merg în vacanță, ce mobilă cumpără, chiar și ce culoare să-și facă unghiile.

— Și tu accepți? — am întrebat-o mirată.

— De multe ori… Da. E mai simplu decât să mă cert sau să-l supăr.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Câte dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu deranjăm?

Seara aceea la restaurant a fost doar picătura care a umplut paharul. În weekend i-am spus lui Gabi că vreau o pauză. S-a uitat la mine șocat.

— Dar de ce? Ce s-a întâmplat?

— M-am săturat să fiu invizibilă. Vreau să fiu văzută, ascultată… Vreau să fiu eu însămi!

A încercat să mă convingă că exagerez, că toate femeile sunt mai „discrete” și că el mă iubește așa cum sunt. Dar eu știam că nu mai pot continua așa.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi regăsesc vocea și curajul de a spune ce simt și ce vreau. Nu e ușor — uneori încă mă simt mică și nesemnificativă. Dar știu că merit mai mult decât un rol secundar în propria mea viață.

Mă întreb adesea: câte dintre noi acceptăm să fim invizibile doar pentru liniște? Și cât timp mai putem trăi așa fără să ne pierdem de tot?