Izgonită din propria viață: „Nu ești mamă, ești un blestem” – Lupta mea pentru fiul meu și întoarcerea din întuneric

— Pleacă! Nu mai vreau să te văd! Ai adus numai nenorociri în casa asta!

Cuvintele lui Liviu au răsunat ca un tunet în miezul nopții, tăind aerul greu din sufrageria noastră mică din Ploiești. Îmi tremurau genunchii, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Îl vedeam pe Vlad, băiatul nostru de șapte ani, ascuns după ușa dormitorului, cu ochii mari și umezi. Nu înțelegea nimic, dar simțea totul.

— Liviu, te rog… Vlad are nevoie de mine! Nu pot să-l las acum…

— Nu! Tu ești de vină că e bolnav! Mereu ai fost slabă, mereu ai adus ghinion. Mama mea a zis de la început că nu ești femeie de casă. Ai stricat tot!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. De luni bune, Vlad era tot mai slăbit. Doctorii nu știau exact ce are – vorbeau despre o boală autoimună, dar analizele nu erau clare. În fiecare zi mă luptam cu disperarea și cu neputința, încercând să-i alin durerile și să-i dau speranță. Dar Liviu… el a găsit un vinovat: pe mine.

În acea noapte am ieșit din casă doar cu geanta și o haină subțire. Era februarie, frigul mușca din carne. Am mers pe jos până la gară, fără să știu unde să mă duc. Mama murise de câțiva ani, iar tata se recăsătorise cu o femeie care nu mă suporta. Prietenii? S-au evaporat când au început scandalurile cu Liviu. Am dormit pe o bancă în sala de așteptare, cu ochii în lacrimi și inima sfâșiată de dorul lui Vlad.

A doua zi am încercat să-l sun pe Liviu. Nu mi-a răspuns. Am sunat-o pe sora lui, Irina.

— Nu mai insista, Roxana. Liviu e hotărât. Și mama lui zice că e mai bine așa. Oricum nu te-ai descurcat niciodată cu Vlad.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Cum puteau să spună asta? Eu eram cea care stătea nopți întregi lângă patul lui Vlad, care îi făcea ceaiuri și îi citea povești când nu putea dormi. Eu eram cea care plângea în baie ca să nu mă vadă nimeni.

Am încercat să găsesc ajutor la Protecția Copilului. Mi-au spus că fără dovezi de abuz nu pot interveni. Liviu avea serviciu bun la combinat, era respectat în oraș. Eu? O femeie fără loc de muncă stabil, cu nervii la pământ și fără casă.

Am găsit adăpost la o veche colegă de liceu, Mihaela. M-a primit câteva zile, dar soțul ei s-a plâns că „nu vrea scandaluri în casă”. Mihaela mi-a dat 200 de lei și mi-a spus să am grijă de mine.

Am început să caut de lucru oriunde: curățenie, vânzătoare la chioșc, menaj la bătrâni. Nimeni nu voia să angajeze o femeie „cu probleme acasă”. Într-o zi, am ajuns la biserica din cartierul Nord. Preotul m-a ascultat și mi-a dat o pungă cu alimente și numărul unei fundații care ajuta mame singure.

Acolo am întâlnit-o pe doamna Maria, o femeie blândă care m-a privit în ochi și mi-a spus:

— Roxana, trebuie să lupți pentru copilul tău! Nimeni altcineva nu o va face.

Mi-a dat curaj și m-a ajutat să găsesc un avocat care să mă consilieze gratuit. Am început demersurile pentru custodie, dar Liviu a venit cu martori – sora lui, mama lui – care au spus că sunt instabilă psihic și că l-am neglijat pe Vlad.

În timpul procesului am aflat că Vlad era tot mai rău. Nu mergea la școală, stătea singur în cameră zile întregi. Am încercat să vorbesc cu el la telefon, dar Liviu nu-mi permitea decât convorbiri scurte:

— Mamă… când vii acasă? Mi-e dor de tine…

— O să vin curând, puiule! Să fii curajos! Te iubesc!

Plângeam după fiecare apel. M-am rugat nopți întregi să găsesc o soluție. Am început să scriu scrisori către Vlad pe care le lăsam la poarta casei lor – unele ajungeau la el, altele erau rupte de Liviu.

Într-o zi am primit vestea că Vlad a ajuns la spital cu febră mare și convulsii. Am alergat acolo disperată, dar asistenta mi-a spus:

— Doar tatăl are voie la vizită.

Am stat pe hol ore întregi, privind prin geamuri aburite spre salonul unde era băiatul meu. Când l-am zărit dormind, cu perfuzia în mână, am simțit că mă prăbușesc.

După luni de procese și umilințe publice – rudele lui Liviu mă vorbeau de rău peste tot: „Asta nu-i mamă! E un blestem!” – judecătorul a decis ca Vlad să fie audiat în prezența unui psiholog.

— Vreau la mama… mi-e frică singur…

Cuvintele lui au schimbat totul. Instanța mi-a acordat dreptul să-l văd zilnic și custodie comună după ce voi avea un loc stabil unde să stau.

Cu ajutorul fundației am găsit o garsonieră mică la marginea orașului și un job part-time la o librărie. În fiecare zi mergeam la spital sau acasă la Liviu să-l văd pe Vlad. Încet-încet băiatul meu a început să-și revină – zâmbea mai des, mă strângea tare în brațe când ne vedeam.

Liviu a rămas rece și distant. Nu mi-a cerut niciodată iertare pentru ce mi-a făcut. Familia lui m-a ignorat complet – pentru ei eram tot „blestemul”. Dar eu am ales să merg mai departe pentru Vlad.

Astăzi suntem împreună în mica noastră garsonieră. Vlad merge la școală și râde din nou. Eu încă port cicatricile acelor luni de coșmar – uneori mă trezesc noaptea plângând sau tresărind la orice zgomot mai puternic.

M-am întrebat de mii de ori: cum poate o mamă să fie alungată din viața propriului copil? De ce oamenii aleg să judece fără să știe adevărul? Poate că răspunsurile nu contează atât de mult cât puterea de a merge mai departe.

Dacă ați fi fost în locul meu… ați fi avut curajul să luptați până la capăt? Sau v-ați fi lăsat doborâți de ură și prejudecată?