Jocul mamei: Cum am pierdut casa și încrederea soției mele

— Darius, nu vezi că nu ești binevenit aici? Vocea doamnei Margareta răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mă uitam la Livia, soția mea, sperând să găsesc în ochii ei o urmă de sprijin. Dar ea privea în podea, jucându-se nervos cu verigheta.

Nu era prima dată când soacra mea îmi arunca vorbe grele, dar de data asta simțeam că ceva s-a rupt. Eram în casa lor, după ce pierdusem apartamentul nostru din cauza unui credit pe care nu l-am mai putut plăti când firma la care lucram a dat faliment. Margareta ne-a primit, dar cu fiecare zi simțeam că suntem tot mai puțin o familie și tot mai mult niște musafiri tolerați.

— Mamă, te rog, nu mai începe, a șoptit Livia, dar vocea ei era slabă, aproape invizibilă. Margareta a oftat teatral și a început să strângă masa, trântind farfuriile cu zgomot.

— Eu doar spun adevărul, Livia! Dacă nu era el, nu ajungeai să-ți pierzi casa. Eu v-am avertizat!

M-am ridicat brusc, simțind cum mi se înroșesc obrajii de furie și rușine. — Nu e vina mea că am rămas fără serviciu! Am făcut tot ce am putut!

Margareta s-a uitat la mine cu un zâmbet rece. — Da, sigur. Mereu ai o scuză. Dar cine plătește acum? Eu! Și fata mea suferă din cauza ta!

Livia a început să plângă în tăcere. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Când am cunoscut-o pe Livia, eram sigur că vom construi ceva împreună. Eram tineri, aveam planuri, râdeam mult. Dar viața nu e ca în filme. Când am pierdut apartamentul, am simțit că mi se prăbușește lumea. Livia a insistat să mergem la mama ei, deși eu nu voiam. Știam că Margareta nu mă suportă. Dar nu aveam altă soluție.

În primele săptămâni, am încercat să mă fac util. Am reparat robinetul din baie, am vopsit gardul, am mers la cumpărături. Margareta nu părea impresionată. În fiecare seară, găsea ceva de criticat: ba că nu am găsit lapte proaspăt, ba că am uitat să iau pâine, ba că nu am pus destulă sare la mâncare. Livia încerca să mă apere, dar era prinsă la mijloc. Începuse să se schimbe. Nu mai râdea ca înainte, nu mai vorbea cu mine despre visele noastre. Se retrăgea tot mai mult în camera ei, iar eu mă simțeam tot mai singur.

Într-o seară, am auzit-o pe Margareta vorbind la telefon cu sora ei. — Nu știu ce să fac cu Darius ăsta. E un ratat. Livia merita mai mult. Poate dacă îi spun că am văzut ceva suspect la el, o să se gândească mai bine…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să intru și să-i spun să înceteze, dar m-am oprit. Ce rost avea? Livia deja începea să mă privească altfel. Într-o zi, când am venit acasă mai târziu de la interviurile de angajare, am găsit-o pe Livia plângând. — Darius, mama zice că ai început să bei. E adevărat?

Am rămas blocat. — Cum să fie adevărat? Nici măcar nu am bani de băutură!

— Dar ea zice că ai venit aseară mirosind a alcool…

— Livia, am băut o bere cu un prieten după interviu. Atât. Nu sunt alcoolic!

Ea a dat din cap, dar nu părea convinsă. Am simțit că mă prăbușesc. Margareta reușea să o întoarcă împotriva mea, încet, dar sigur.

Au urmat săptămâni grele. Am găsit un job prost plătit la un depozit, dar Margareta tot nu era mulțumită. — Vezi, Livia? Nici măcar nu e în stare să găsească ceva serios. O să muncești toată viața pentru el!

Într-o seară, am auzit o ceartă între ele. — Mamă, te rog, nu mai pune paie pe foc! Îl iubesc!

— Iubirea nu ține de foame, fată dragă! O să vezi tu când o să rămâi singură cu un copil și fără nimic!

M-am simțit ca un intrus în propria viață. Livia a început să doarmă tot mai des în camera ei, iar eu rămâneam pe canapea, cu ochii în tavan. Într-o noapte, am auzit-o pe Margareta șoptindu-i Liviei: — Dacă nu-l lași acum, o să regreți toată viața. Eu nu o să fiu mereu aici să te salvez.

A doua zi, Livia mi-a spus că are nevoie de o pauză. — Darius, nu mai pot. Mama are dreptate. Poate dacă ne despărțim o vreme, lucrurile se vor clarifica.

Am simțit că mi se rupe sufletul. — Livia, nu vezi că mama ta ne vrea despărțiți? Nu vezi ce face?

Ea a început să plângă. — Nu știu ce să mai cred, Darius. Sunt obosită. Poate chiar tu ești problema…

Am plecat din casa Margaretei cu două valize și un gol imens în piept. Am dormit câteva nopți la un prieten, apoi am găsit o garsonieră ieftină la marginea orașului. Livia nu m-a mai sunat. Margareta a câștigat. Am pierdut tot: casa, soția, încrederea în mine.

Uneori, mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi fost mai puternic, dacă aș fi ignorat răutățile Margaretei, dacă aș fi găsit un job mai bun mai repede. Dar adevărul e că uneori, oricât ai încerca, nu poți lupta cu manipularea și răutatea din familie.

Oare câți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător? Cum ați reușit să mergeți mai departe când totul părea pierdut?