Judecăți Neașteptate: Povestea Mea cu Vlad și Lupta pentru Fetița Noastră

— Natalia, nu mai pot să-ți dau atâția bani! Nu vezi că exagerezi? Ai impresia că trăiești pe spatele meu?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mea mică, unde abia încăpeam amândoi. Mirosea a supă de pui, iar Carla, fetița noastră de șapte ani, se juca în camera ei cu păpușile. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, dar fiecare cuvânt al lui Vlad mă lovea ca un pumn în stomac.

— Vlad, nu e vorba despre mine. E vorba despre Carla. Are nevoie de haine, de rechizite, de mâncare sănătoasă… Nu cer nimic pentru mine, doar pentru ea! am spus încercând să-mi păstrez calmul.

El a oftat teatral și s-a uitat la mine cu dispreț:

— Mereu ai știut să joci rolul victimei. Dacă nu erai atât de orgolioasă, poate nu ajungeam aici! Și dacă tot vrei bani, poate ar trebui să-ți găsești un alt bărbat care să te întrețină!

M-am simțit mică, umilită. Am vrut să-i spun că am două joburi, că mă trezesc la cinci dimineața ca să-i pot oferi Carlei tot ce are nevoie, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. În loc să răspund, am privit spre ușa camerei Carlei, temându-mă că a auzit cearta.

Adevărul e că niciodată nu mi-am imaginat că viața mea va arăta așa. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, era fermecător, ambițios și părea că mă iubește cu adevărat. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, iar după doi ani a venit pe lume Carla. Atunci am crezut că suntem o familie fericită. Dar după ce Vlad a primit promovarea mult visată la firmă, s-a schimbat. A început să vină târziu acasă, să mă critice pentru orice și să mă facă să mă simt inutilă.

Divorțul a fost inevitabil. Am acceptat totul doar ca să scap de umilință și să-i ofer Carlei liniște. Dar liniștea nu a venit niciodată cu adevărat. Pensia alimentară era mereu subiect de scandal. Vlad întârzia plățile sau trimitea mai puțin decât stabilise instanța. De fiecare dată când îi aminteam, mă acuza că vreau să-l ruinez financiar.

În acea seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, m-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns în surdină. Carla a venit lângă mine și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. M-a durut sufletul să știu că vede toate astea, că simte tensiunea dintre noi.

A doua zi la serviciu, colega mea Irina m-a întrebat dacă sunt bine. Am zâmbit forțat și am dat din cap că da. Dar în sufletul meu era furtună. Mamele singure ca mine sunt judecate la fiecare pas: „De ce nu te-ai descurcat cu soțul?”, „Poate nu ai făcut destul”, „Poate exagerezi cu pretențiile”. Nimeni nu vede cât de greu e să fii totul pentru un copil și să lupți cu prejudecățile și lipsurile.

Într-o zi, Carla s-a întors tristă de la școală:

— Mami, colega mea Andreea a zis că tati nu mă iubește dacă nu stă cu noi… E adevărat?

Mi s-a rupt inima. Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Tati te iubește în felul lui, puiule. Uneori oamenii mari nu se înțeleg, dar asta nu are legătură cu tine.

Dar știam că nu e atât de simplu. Vlad venea rar la vizite și când venea era mereu grăbit sau nervos. Carla simțea asta și începea să creadă că e vina ei.

Într-o seară de vineri, când Vlad trebuia să o ia pe Carla la el pentru weekend, a sunat să spună că nu poate veni:

— Am treabă la birou. Spune-i Carlei că o sun mâine.

Carla a plâns toată noaptea. Eu am stat lângă ea și am încercat să-i alin durerea cu povești inventate despre prințese curajoase care trec peste orice obstacol.

Într-o zi am primit o citație la tribunal: Vlad cerea reducerea pensiei alimentare pe motiv că are „cheltuieli suplimentare”. Am simțit cum mi se prăbușește lumea din nou. Am mers la avocatul meu, domnul Popescu, care mi-a spus:

— Doamnă Natalia, trebuie să fiți tare. Instanța va analiza dovezile. Sfatul meu e să aduceți toate chitanțele și dovezile cheltuielilor pentru Carla.

Am petrecut nopți întregi adunând bonuri de la supermarketuri, farmacii, rechizite școlare. M-am simțit ca un infractor care trebuie să-și dovedească nevinovăția.

La proces, Vlad a venit îmbrăcat elegant și a vorbit calm:

— Nu refuz să-mi ajut copilul, dar fosta mea soție profită de situație. Nu cred că are nevoie de atâția bani pentru un copil.

Am simțit cum toți ochii din sală sunt ațintiți asupra mea. Judecătoarea m-a întrebat:

— Doamnă Natalia, puteți justifica suma solicitată?

Am prezentat toate dovezile și am explicat cât costă viața unui copil în România: hainele care îi rămân mici după câteva luni, manualele scumpe, vizitele la medic… Am văzut o umbră de empatie pe chipul judecătoarei.

După proces am ieșit tremurând din sală. Vlad m-a privit rece:

— Să nu crezi că ai câștigat ceva! O să vezi tu cum e să fii singură!

Am plecat acasă cu capul sus pentru prima dată după mult timp. Știam că nu lupt doar pentru bani, ci pentru demnitatea mea și pentru viitorul Carlei.

Seara aceea am petrecut-o cu Carla sub păturica noastră preferată. Am privit-o cum adoarme liniștită și mi-am promis că nu voi lăsa niciodată pe nimeni să ne calce în picioare.

Mă întreb adesea: De ce trebuie să fie atât de greu pentru o mamă singură în România? De ce suntem judecate mai aspru decât bărbații? Poate cineva să înțeleagă cât de mult doare această luptă zilnică?