Jumătate din viața mea, jumătate din apartamentul fiicei mele?

— Nu pot să cred că ai tupeul ăsta, Rareș! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa plină cu farfurii reci. Duminica asta trebuia să fie liniștită, dar cuvintele lui au tăiat aerul ca un cuțit.

— Nu e vorba de tupeu, domnule Mihai, ci de dreptate. Am băgat bani în apartamentul ăla, nu pot să plec cu mâna goală după tot ce-am făcut pentru familia voastră, a răspuns Rareș, cu ochii fixați pe mine, fără urmă de rușine.

Simțeam cum mi se strânge inima. Apartamentul acela din Drumul Taberei fusese visul meu și al Mariei, soția mea. L-am cumpărat după ani de muncă în străinătate, cu gândul să-i oferim fiicei noastre, Ioana, un început mai bun decât am avut noi. Când l-a cunoscut pe Rareș, am crezut că e băiat bun – muncitor, politicos, cu planuri mari. Am fost naiv.

Îmi amintesc perfect ziua când le-am dat cheile. Ioana plângea de fericire, iar Rareș ne-a îmbrățișat pe amândoi. „O să avem grijă de el ca de ochii din cap”, ne-a promis. Nici nu bănuiam atunci că promisiunea lui avea să se transforme într-un coșmar.

După nuntă, au început renovările. Rareș a adus niște prieteni „meseriași”, iar eu am plătit materialele. El s-a lăudat mereu că a pus parchetul cu mâna lui și că a zugrăvit pereții. Nu neg că s-a implicat, dar banii au venit tot de la noi. Maria ținea socoteala fiecărui leu cheltuit, iar Ioana ne trimitea poze cu fiecare progres.

Apoi au apărut certurile. Rareș venea târziu acasă, Ioana plângea la telefon. Am încercat să nu mă bag, dar când am aflat că o înșela, mi s-a rupt sufletul. După doi ani de chin, Ioana a cerut divorțul. Am crezut că totul se va termina civilizat. M-am înșelat amarnic.

Acum Rareș stătea în fața noastră și cerea jumătate din apartament. „Am investit în el”, repeta ca o placă stricată. Maria s-a ridicat de la masă și a ieșit din cameră plângând. Ioana stătea cu ochii în pământ, rușinată și furioasă.

— Rareș, apartamentul e pe numele Ioanei. Noi l-am cumpărat înainte să vă căsătoriți. Tu ai venit doar cu promisiuni și vorbe goale! am spus printre dinți.

— Nu contează! Legea spune că ce-am făcut împreună se împarte la doi! a ridicat vocea Rareș.

— Ce-ai făcut tu? Ai dat două pensule pe perete și ai pus două scânduri la parchet? Banii au fost ai noștri! i-am răspuns.

A urmat o tăcere apăsătoare. Simțeam cum îmi fierbe sângele în vene. M-am ridicat și am ieșit pe balcon să respir aer rece. De acolo vedeam blocurile cenușii și copiii care se jucau printre mașini vechi. M-am întrebat unde am greșit ca tată. Poate că i-am dat prea mult Ioanei, poate că n-am văzut adevărata față a lui Rareș.

În zilele următoare, Rareș ne-a trimis notificare de la avocat. Cere jumătate din valoarea apartamentului sau echivalentul banilor investiți în renovare – o sumă mult umflată față de realitate. Ioana era distrusă. „Tati, dacă pierdem apartamentul?”, mă întreba noaptea târziu, cu voce stinsă.

Am început să adunăm facturi, chitanțe, poze din timpul lucrărilor. Maria a găsit contractul de vânzare-cumpărare pe numele Ioanei și actele bancare care dovedeau că banii au venit de la noi. Am mers la avocat și am povestit totul.

— Domnule Mihai, nu vă faceți griji! Dacă apartamentul era al fiicei înainte de căsătorie și aveți dovezi clare că dumneavoastră ați plătit renovările, Rareș nu are dreptul la nimic! ne-a liniștit avocatul.

Dar liniștea nu a durat mult. Rareș a început să răspândească zvonuri printre rude și prieteni: că suntem zgârciți, că vrem să-l lăsăm pe drumuri după ce „a muncit ca un sclav” pentru familia noastră. Unii l-au crezut. Am primit telefoane de la veri și nași care ne întrebau dacă nu putem „să fim oameni” și să-i dăm ceva băiatului.

Maria nu mai ieșea din casă de rușine. Ioana s-a închis în ea însăși și nu mai vorbea cu nimeni. Eu mă simțeam ca un boxer bătrân care primește lovitură după lovitură fără să poată riposta.

Într-o seară, Ioana a venit la mine cu ochii roșii:
— Tati… dacă îi dau ceva doar ca să scăpăm de el?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Nu-i da nimic! Nu merită! Dacă cedezi acum, toată viața o să creadă că poate profita de tine!

A urmat procesul. Rareș a venit cu martori falși – prieteni care au jurat că el a plătit totul și că noi doar ne-am lăudat cu banii noștri. Avocatul nostru a demontat fiecare minciună cu acte și dovezi clare.

După luni de stres și umilință, judecătorul i-a respins cererea lui Rareș. Apartamentul rămânea al Ioanei. Când am ieșit din sala de judecată, Maria m-a strâns în brațe și a plâns ca un copil.

Dar rana rămâne. Familia noastră nu va mai fi niciodată la fel. Prieteni s-au îndepărtat, rudele ne privesc altfel. Ioana încă se teme să deschidă ușa când sună cineva necunoscut.

Mă uit la cheile apartamentului și mă întreb: oare merită să fii bun într-o lume în care oamenii profită de orice slăbiciune? Unde se termină datoria unui părinte și unde începe dreptatea adevărată?