Jurnalul mamei: Întoarcerea acasă după tăcere

„Katarina, dacă citești asta, înseamnă că ai avut curajul să te întorci.”

Cuvintele astea m-au lovit ca o palmă rece, chiar din prima pagină a jurnalului pe care mi l-a întins doamna Stanciu, vecina de la doi. „Mi-a spus să ți-l dau dacă te mai întorci vreodată”, a șoptit ea, evitându-mi privirea. Am luat caietul cu mâinile tremurânde, simțind cum mi se strânge stomacul. Era prima oară când pășeam în apartamentul mamei după înmormântare. Cinci luni de la moartea ei și totul părea neschimbat: ceasul bătea încet pe perete, pe masa din bucătărie zăcea o ceașcă cu ceai uscat pe fund, iar în aer plutea un miros greu de mucegai și singurătate.

Am închis ușa în urma mea și am rămas sprijinită de ea, ascultând liniștea apăsătoare. „De ce ai plecat așa, mamă?” am murmurat printre dinți. Nu i-am spus niciodată cât de tare mă durea distanța dintre noi. Nici cât de mult mă apăsa faptul că nu am fost lângă ea când s-a stins. Am fugit mereu de acasă, de certurile noastre, de reproșurile ei tăcute. Acum nu mai aveam unde să fug.

Am deschis jurnalul la întâmplare. Scrisul ei rotund, ordonat, îmi era atât de familiar încât mi s-au umezit ochii. „Astăzi Katarina a plecat din nou fără să spună nimic. Mă întreb dacă știe cât de tare mă doare fiecare plecare a ei.” Am simțit un nod în gât. M-am așezat pe canapea, printre pernele vechi care încă păstrau parfumul ei discret. Am citit pagină după pagină, ca și cum aș fi încercat să recuperez tot ce pierdusem.

Într-o zi de toamnă târzie, cu ploaia bătând în geamuri, am găsit un pasaj care m-a făcut să tresar: „Dacă va veni vreodată ziua să nu mă mai întorc acasă, sper ca fiica mea să mă ierte pentru toate greșelile mele. Nu am știut să-i spun cât o iubesc.” Am izbucnit în plâns. Îmi aminteam perfect ultima noastră ceartă: eu strigam că nu mai suport să fiu controlată, ea îmi răspundea cu tăcere și priviri grele. Niciuna nu a cedat. Apoi am plecat la București, hotărâtă să nu mă mai uit înapoi.

Telefonul a sunat într-o seară târzie. Era un număr necunoscut. „Sunt asistenta de la spitalul Municipal. Mama dumneavoastră…” Restul cuvintelor s-au pierdut într-un vuiet alb. Nu am apucat să-i spun nimic. Nici măcar la revedere.

Acum, citind jurnalul, descopeream o altă femeie decât cea pe care o știam: vulnerabilă, speriată de singurătate, dar dornică să mă protejeze cu orice preț. „Mi-e teamă că nu o să mă ierte niciodată pentru ce i-am ascuns.” Ce-mi ascunsese? Am răscolit prin sertare, printre scrisori vechi și fotografii îngălbenite. Într-un plic gălbui am găsit o poză cu un bărbat necunoscut și o scrisoare adresată „fiicei mele”.

„Katarina, tatăl tău nu a murit când erai mică. A plecat pentru că eu nu am putut să-l iert pentru trădarea lui. Am preferat să-ți spun că a murit decât să-ți spun adevărul.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Toată viața am trăit cu imaginea unui tată absent, mort prea devreme. Acum aflam că fusese undeva acolo, poate gândindu-se la mine. M-am simțit trădată, furioasă pe mama pentru minciunile ei, dar și pe mine însămi pentru că nu am avut curajul să o întreb niciodată mai mult.

A doua zi am sunat-o pe sora mamei mele, mătușa Ileana. „Știam că într-o zi o să afli”, mi-a spus ea cu voce stinsă. „Mama ta a vrut doar să te protejeze. S-a temut că dacă vei ști adevărul, vei suferi și mai mult.”

— Dar eu am suferit oricum! am izbucnit eu.
— Știu… Dar fiecare mamă face greșeli din dragoste.

Am petrecut zile întregi citind jurnalul și încercând să-mi adun gândurile. În fiecare pagină găseam câte o urmă de regret, câte o încercare disperată de a repara ceva ce nu mai putea fi reparat. Într-o seară târzie, am visat-o pe mama: stătea la masa din bucătărie și îmi zâmbea trist.

— Iartă-mă, Katarina… Nu am știut altfel.

M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac pace cu trecutul. Am decis să-l caut pe tatăl meu. Nu pentru el sau pentru mama, ci pentru mine — ca să pot merge mai departe fără povara minciunilor.

Am găsit un număr de telefon într-o agendă veche. Am sunat tremurând.

— Alo? a răspuns o voce gravă.
— Bună ziua… Mă numesc Katarina Popescu… Sunt fiica lui Victor Popescu.

A urmat o tăcere lungă.

— Katarina? Ești tu?

Vocea lui era încărcată de emoție și teamă. Am simțit cum mi se frânge inima.

— Da… Sunt eu.

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din oraș. Era un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu ochii mei și zâmbetul mamei. Am vorbit ore întregi despre trecut, despre greșeli și regrete.

— Îmi pare rău că nu am fost acolo pentru tine… Mama ta a vrut doar să te protejeze.
— Știu… Dar acum vreau să te cunosc.

Întoarcerea acasă mi-a adus durere, dar și eliberare. Jurnalul mamei a fost puntea dintre trecut și prezent — între adevăruri dureroase și iertare.

Mă uit acum la poza părinților mei tineri și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu jumătăți de adevăruri? Câți avem curajul să ne iertăm părinții — sau pe noi înșine — pentru greșelile făcute din dragoste?