„Jurnalul mamei mele: O moștenire neașteptată”

„Dacă ai fi știut totul despre mine, m-ai mai fi iubit la fel?” – întrebarea asta mi-a răsunat în minte încă de când am pus mâna pe jurnalul mamei, pe care vecina, tanti Viorica, mi l-a întins cu o privire apăsată, de parcă ținea în palme o bombă cu ceas. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar eu, Katarina, mă întorsesem pentru prima dată în apartamentul mamei după înmormântare. Mirosul de mucegai și praf mi-a invadat nările, iar liniștea apăsătoare a locului m-a făcut să mă simt ca o intrusă în propria copilărie.

„A zis să ți-l dau doar dacă te mai întorci vreodată”, a șoptit tanti Viorica, cu ochii umezi. Am luat jurnalul cu mâini tremurânde, simțind cum greutatea lui mă apasă mai tare decât orice amintire. Am închis ușa grea în urma mea și m-am așezat pe canapeaua veche, aceeași pe care mama obișnuia să stea cu ceaiul în mână, privind pe fereastră la copacii din curte. Pe masă, o ceașcă cu resturi de ceai și o carte deschisă la jumătate păreau să fi rămas încremenite în timp, ca și cum mama ar fi ieșit doar pentru o clipă.

Am deschis jurnalul la întâmplare. Scrisul ei, rotund și ordonat, mi-a adus lacrimi în ochi. „Katarina, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Știu că nu am fost cea mai bună mamă, dar am făcut tot ce am putut. Sunt lucruri pe care nu ți le-am spus niciodată, pentru că am vrut să te protejez.” Am simțit cum mi se strânge inima. Mereu am avut o relație complicată cu mama. Era severă, distantă, dar și incredibil de puternică. După ce tata ne-a părăsit când aveam doar șapte ani, ea a dus tot greul pe umeri, fără să se plângă vreodată. Dar nici nu m-a îmbrățișat prea des.

Am continuat să citesc, cu ochii înlăcrimați. „Nu ți-am spus niciodată adevărul despre tatăl tău. Nu a plecat pentru că nu ne-a iubit, ci pentru că eu l-am alungat. Am fost geloasă, posesivă, și am crezut că dacă îl țin departe de prietenii lui, de familia lui, va fi doar al meu. Dar am greșit. Și am plătit pentru asta. Am încercat să-ți ofer tot ce am putut, dar nu am știut cum să-ți arăt dragostea mea.”

Am simțit cum furia și tristețea se amestecă în mine. Ani de zile am crezut că tata ne-a abandonat, că nu a vrut să aibă grijă de noi. Am crescut cu sentimentul că nu sunt suficientă, că nu merit iubire. Iar acum, după atâta timp, aflu că adevărul era altul. Am aruncat jurnalul pe masă și am izbucnit în plâns. „De ce nu mi-ai spus, mamă? De ce ai lăsat să cred că nu sunt iubită?”

Telefonul a sunat brusc, rupând tăcerea. Era sora mea, Ioana. „Ești bine?” m-a întrebat, cu vocea stinsă. „Nu știu, Ioana. Am găsit jurnalul mamei. Sunt lucruri pe care nu le știam… despre tata, despre ea. Nu știu ce să cred.” Ioana a oftat. „Și eu am simțit mereu că ne ascunde ceva. Dar poate că a făcut-o din dragoste. Poate că nu a știut cum să fie altfel.”

Am închis ochii, încercând să-mi adun gândurile. Am reluat lectura. Pe măsură ce citeam, descopeream o femeie pe care nu o cunoscusem niciodată: vulnerabilă, speriată, plină de regrete. „Mi-a fost frică să nu te pierd, așa cum l-am pierdut pe el. Am vrut să fii puternică, să nu depinzi de nimeni. Dar poate am greșit. Poate că ar fi trebuit să te las să plângi, să te țin în brațe mai des.”

Am început să-mi amintesc toate momentele în care am avut nevoie de ea și nu a fost acolo. Prima zi de școală, când am plâns în curtea liceului și ea mi-a spus doar: „Nu plânge, nu te ajută la nimic.” Prima dezamăgire în dragoste, când mi-a spus să nu mă mai gândesc la băieți, că nu merită. Toate acele momente în care am simțit că nu mă înțelege, că nu mă vede cu adevărat. Și totuși, acum, citind rândurile ei, am înțeles că și ea a suferit, că și ea a fost rănită.

Am găsit o fotografie veche între paginile jurnalului. Mama, tânără, cu zâmbet larg, ținându-mă în brațe. Nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată atât de fericită. Pe spate, cuvinte scrise cu pixul: „Pentru zilele când vei uita că ai fost iubită.” Am izbucnit din nou în plâns. Poate că nu a știut să-mi arate dragostea, dar a simțit-o. Poate că nu a fost mama perfectă, dar a fost mama mea.

Am petrecut ore întregi în apartament, citind, plângând, amintindu-mi. Am găsit scrisori netrimise către tata, în care îl ruga să se întoarcă, să o ierte. Am găsit bilețele pentru mine, ascunse printre paginile cărților, cu sfaturi, cu încurajări, cu regrete. Am găsit chiar și o scrisoare către mine, pe care nu a avut curajul să mi-o dea niciodată: „Iartă-mă, Katarina. Am făcut totul din frică. Dar te-am iubit mai mult decât orice pe lume.”

Când am ieșit din apartament, era deja noapte. Am privit înapoi, la ferestrele luminate slab, și am simțit că las în urmă nu doar o casă, ci o viață întreagă de neînțelegeri, de tăceri, de dor. Am sunat-o pe Ioana din nou. „Cred că trebuie să ne iertăm și pe noi, nu doar pe mama”, i-am spus. „Poate că nu există părinți perfecți. Poate că nici noi nu vom fi. Dar putem încerca să fim mai buni.”

Acum, stau cu jurnalul mamei în brațe și mă întreb: câți dintre noi trăim cu secrete, cu regrete, cu frici nespuse? Câți dintre noi avem curajul să ne spunem adevărul, înainte să fie prea târziu? Dacă ați fi în locul meu, ați putea ierta? Sau ați rămâne prizonieri ai trecutului?