La 57 de ani, tata a decis să ne părăsească: Mama i-a dat un ultimatum. Povestea unei familii românești în pragul destrămării

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa, să mă simt invizibil în propria mea casă! vocea tatălui meu, Mihai, răsuna în sufrageria noastră mică din Ploiești, într-o seară de februarie, când vântul bătea cu putere în geamuri. Mama, cu ochii roșii de la plâns, stătea pe marginea canapelei, strângându-și mâinile în poală. Eu, Vlad, fiul lor de 30 de ani, eram acolo doar pentru că venisem să-i aduc nepoțica, pe Ilinca, să stea cu bunicii o după-amiază. Nu mă așteptam să fiu martor la începutul sfârșitului.

— Mihai, nu poți să pleci așa, după atâția ani! Ce vrei să spui cu „nu mai poți”? Ce s-a schimbat? a întrebat mama, cu vocea tremurândă.

Tata s-a ridicat brusc, și-a luat haina de pe cuier și a început să-și adune câteva lucruri într-o sacoșă veche de rafie. — S-a schimbat totul, Maria. Nu mai simt nimic. Mă uit la tine și la Vlad și nu mai văd familia mea. Vreau să fiu liber, să văd dacă mai pot fi fericit.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata, omul care mă învățase să merg pe bicicletă, care mă ducea la pescuit pe malul Teleajenului, care îmi povestea despre tinerețea lui la combinat, voia să plece. Nu pentru altă femeie, nu pentru că ar fi avut vreo criză de sănătate, ci pur și simplu pentru că nu mai simțea nimic. O goliciune care îl măcina de ani de zile, după cum avea să-mi spună mai târziu.

— Tata, nu poți să faci asta. Nu așa. Nu după tot ce am trecut împreună, am încercat să-l opresc, dar privirea lui era pierdută, departe de mine, de noi.

Mama s-a ridicat încet, s-a apropiat de el și i-a spus cu o voce pe care nu i-o știam: — Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar nu divorțăm. Îți dau șase luni. Șase luni să vezi dacă ești mai fericit fără noi. Dacă după șase luni vrei să te întorci, ușa e deschisă. Dacă nu, atunci vom vorbi despre divorț. Dar nu așa, nu pe fugă, nu cu Ilinca plângând în camera cealaltă.

Tata a rămas nemișcat câteva secunde, apoi a dat din cap și a ieșit pe ușă. Am rămas cu mama, care s-a prăbușit pe canapea, plângând în hohote. Nu știam ce să-i spun. Mă simțeam ca un copil din nou, neputincios în fața durerii părinților mei.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Tata s-a mutat într-o garsonieră închiriată la marginea orașului, aproape de pădurea Bucov. Îl vizitam uneori, încercând să înțeleg ce se întâmplă cu el. Era tăcut, retras, își petrecea timpul citind sau plimbându-se singur. Nu părea mai fericit, dar nici nu voia să se întoarcă acasă.

Mama, în schimb, s-a schimbat radical. A început să iasă mai des cu prietenele, să meargă la biserică, să gătească pentru mine și Ilinca. Dar, când rămânea singură, o găseam adesea uitându-se la poze vechi, cu ochii pierduți. — Vlad, crezi că am greșit cu ceva? Crezi că l-am sufocat? mă întreba uneori, iar eu nu știam ce să-i răspund. Poate că fiecare dintre noi greșise undeva, dar nu știam unde exact.

Au trecut luni. Tata nu a venit nici la ziua mea, nici la ziua Ilincăi. Îi trimitea mesaje scurte, impersonale. Mama a început să se obișnuiască cu gândul că poate va rămâne singură. Eu, la rândul meu, am început să mă întreb ce înseamnă, de fapt, să fii familie. Dacă părinții mei, după 35 de ani împreună, pot ajunge aici, ce șanse am eu cu soția mea, cu copilul meu?

Într-o seară de vară, după aproape șase luni, tata m-a sunat. — Vlad, vreau să ne vedem. Am nevoie să vorbesc cu tine.

Ne-am întâlnit la o terasă mică, aproape de garsoniera lui. Era slab, cu părul mai alb ca niciodată. — Nu știu dacă am făcut bine, fiule. Mă simt mai singur ca niciodată. Am crezut că libertatea mă va face fericit, dar nu e așa. Mi-e dor de voi, de Maria, de Ilinca. Dar nu știu dacă mai pot să mă întorc. Nu știu dacă mă va ierta.

— Tata, mama te așteaptă. Nu ți-a închis niciodată ușa. Dar trebuie să vrei și tu să te întorci, nu doar să fugi de singurătate, i-am spus, cu inima strânsă.

A doua zi, tata a venit acasă. Mama l-a privit lung, fără să spună nimic. S-au așezat la masă, față în față, și au vorbit ore întregi. Nu știu ce și-au spus, dar la final, tata a rămas. Nu a fost ca înainte, nu a fost ușor, dar au început să reconstruiască, pas cu pas, ceea ce pierduseră.

Acum, la aproape un an de atunci, familia noastră e diferită. Nu mai cred în povești cu final fericit, dar cred în iertare, în răbdare și în puterea de a o lua de la capăt. Tata încă are momente când se retrage în sine, mama încă plânge uneori, dar suntem împreună. Și poate asta contează cel mai mult.

Mă întreb adesea: câți dintre noi nu simțim, la un moment dat, că vrem să fugim? Câți avem curajul să rămânem și să luptăm pentru cei pe care îi iubim? Voi ce ați face dacă ați fi în locul tatălui meu sau al mamei mele?