La 70 de ani, singură: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul din cauza propriilor greșeli

— Vlad, te rog, nu închide! Am nevoie să te aud… vocea mea tremura, iar telefonul îmi aluneca printre degete. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să-l sun, dar răspunsul era mereu același: un oftat scurt, urmat de liniște.

— Mamă, nu pot vorbi acum. Irina nu vrea… Și apoi, tăcere.

M-am prăbușit pe canapea, cu ochii în lacrimi. Casa era prea mare și prea goală. De când a murit Mihai, soțul meu, liniștea devenise apăsătoare. Dar adevărul e că nici înainte nu era mai bine. Căsnicia noastră a fost un șir nesfârșit de certuri și reproșuri. Mihai era un om rece, mereu nemulțumit, iar eu am devenit la rândul meu aspră, poate chiar nedreaptă cu Vlad.

Îmi amintesc o zi de iarnă, când Vlad avea doar doisprezece ani. Venise acasă cu o notă mică la matematică. În loc să-l ascult, să-l încurajez, am țipat la el: „Ești la fel ca tatăl tău! Niciodată nu faci nimic bine!” L-am văzut cum s-a retras în camera lui, cu ochii în pământ. Atunci am crezut că îl motivez. Acum știu că l-am rănit.

Anii au trecut și Vlad a crescut tăcut și retras. Când a plecat la facultate la București, am simțit că respir pentru prima dată după mult timp. Dar golul pe care l-a lăsat a crescut cu fiecare an. Îl sunam des, dar răspunsurile lui erau scurte: „Sunt bine, mamă.” „Am treabă.” „Nu pot vorbi acum.”

Când a cunoscut-o pe Irina, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am încercat să mă apropii de ea, dar totul părea forțat. Irina era mereu politicoasă, dar rece. Odată, la o masă de Crăciun, am făcut greșeala să-i spun că Vlad ar fi putut găsi pe cineva mai potrivit pentru el. Nu am vrut să fiu răutăcioasă, dar cuvintele mele au căzut ca un trăsnet.

— Mamă, nu mai spune asta niciodată! a izbucnit Vlad atunci. Irina e familia mea acum!

De atunci, distanța dintre noi s-a adâncit. Vlad venea tot mai rar acasă, iar când venea, Irina găsea mereu un motiv să plece mai devreme. Într-o zi, după o discuție aprinsă la telefon despre botezul nepoatei mele — la care nu am fost invitată — Vlad mi-a spus răspicat:

— Mamă, trebuie să înțelegi că ai greșit mult față de mine și față de Irina. Nu mai pot continua așa.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să repar lucrurile: i-am scris scrisori lungi, i-am trimis cadouri pentru nepoată, am mers neanunțată la București doar ca să-i văd. Dar ușa a rămas închisă.

Vecina mea, tanti Lenuța, mă întreabă mereu:

— Ce-ai făcut de nu te mai caută băiatul?

Nu știu ce să-i răspund. E greu să recunoști că ai greșit ca mamă. Că ai pus orgoliul înaintea iubirii. Că ai vrut să controlezi totul și ai pierdut totul.

Acum stau singură în casa asta mare și mă gândesc la toate momentele în care aș fi putut fi altfel: mai blândă, mai răbdătoare, mai iubitoare. Mă apropii de 70 de ani și nu știu dacă voi primi vreun telefon sau vreo vizită de ziua mea.

Într-o seară, am visat că Vlad era din nou copil și venea alergând spre mine cu brațele deschise. M-am trezit plângând și am înțeles că nu pot da timpul înapoi.

Poate că povestea mea va ajunge la alte mame care încă mai au timp să repare lucrurile cu copiii lor. Poate că cineva va învăța din greșelile mele.

Mă întreb adesea: dacă aș fi avut curajul să-mi cer iertare mai devreme, ar fi fost altfel? Oare cât valorează orgoliul atunci când rămâi singur?