La coadă la supermarket: O revedere care mi-a schimbat viața

— Radu, ai uitat să iei lapte!
Vocea mamei răsuna în telefon, dar eu deja mă simțeam pierdut printre rafturile supermarketului din cartierul nostru din București. Era o zi de vineri, aglomerată, cu oameni grăbiți și copii care plângeau după dulciuri. Mă simțeam obosit, parcă viața mă apăsa pe umeri mai tare decât de obicei. Am oftat și am împins coșul spre zona lactatelor, încercând să ignor gândurile care mă bântuiau de luni bune.

La coadă la casă, am ridicat ochii și am văzut-o. Irina. Fosta mea soție. Nu o mai văzusem de aproape doi ani, de când semnasem actele de divorț la notarul din Drumul Taberei. Am rămas încremenit. Era altfel. Părul ei lung, vopsit acum într-un blond cald, cădea lejer pe umeri. Purta o rochie elegantă, pantofi cu toc cui și un zâmbet larg, sincer, pe care nu-l mai văzusem la ea niciodată cât am fost împreună.

— Bună ziua! Aveți card de fidelitate?
Casiera i-a zâmbit Irinei, iar ea a răspuns cu o voce caldă:
— Da, sigur! Și vă rog să-mi puneți și două pungi.

Am simțit cum inima mi se strânge. Irina nu m-a observat. A trecut pe lângă mine fără să mă vadă, fără să mă salute. Parcă nici nu existam. M-am uitat la mine: blugi uzați, tricou vechi și o privire pierdută. Mi-am dat seama că nu doar ea se schimbase, ci și eu. Dar în ce fel?

Am plătit mecanic și am ieșit afară. În parcare, am văzut-o cum își aranja cumpărăturile în portbagajul unei mașini mici, dar curate. Am simțit un impuls să mă duc la ea, să-i spun ceva, orice. Dar m-am oprit. Ce rost avea? Ce aș fi putut spune? „Îmi pare rău”? „Mi-e dor de tine”? Sau poate doar „Ce mai faci?”

Mi-am amintit de ultima noastră ceartă. Era iarnă și caloriferele abia făceau față frigului din apartamentul nostru mic din Militari. Eu veneam târziu acasă, mereu obosit de la muncă, mereu nervos că banii nu ajungeau niciodată. Irina încerca să-mi vorbească despre visele ei — voia să-și deschidă un mic atelier de croitorie — dar eu nu o ascultam niciodată cu adevărat.

— Radu, tu nu mă mai vezi! Nu-ți mai pasă!
— Irina, lasă-mă cu prostiile astea! Avem facturi de plătit!

Așa arătau serile noastre: reproșuri, tăceri apăsătoare și visuri îngropate sub griji cotidiene. Până într-o zi când ea a plecat. Pur și simplu. Fără scandal, fără lacrimi. Doar o scrisoare pe masa din bucătărie: „Nu mai pot trăi așa. Îmi pare rău.”

Am rămas singur cu pereții goi și cu întrebarea: unde am greșit? Prietenii mei — Sorin și Vlad — încercau să mă scoată în oraș:
— Hai, băi Radule, viața merge înainte!
Dar eu nu puteam merge nicăieri. Mă simțeam ca un actor într-o piesă pe care nu o înțelegeam.

După divorț, mama a încercat să mă ajute:
— Radu, poate ar trebui să vorbești cu cineva… un psiholog…
— Lasă-mă, mamă! Nu sunt nebun!

Dar adevărul era că mă simțeam pierdut. Munca la birou devenise un automatism: facturi, rapoarte, ședințe interminabile cu șeful meu, domnul Popescu, care nu știa decât să țipe:
— Radu! Unde e raportul pentru luna trecută?

Seara ajungeam acasă și deschideam televizorul doar ca să nu aud liniștea. Uneori mă uitam la pozele vechi cu Irina și încercam să-mi dau seama când s-a rupt totul între noi.

Într-o zi, am primit un mesaj de la ea: „Sper că ești bine.” Atât. Nu am răspuns niciodată.

Acum, privind-o în parcare, mi-am dat seama cât de mult s-a schimbat. Era fericită. Radia ceva ce nu-i văzusem niciodată: încredere în sine. Am simțit o durere surdă în piept — nu pentru că nu mai era cu mine, ci pentru că eu nu reușisem să fiu omul de care avea nevoie.

Am urcat în mașină și am pornit motorul. Pe drum spre casă m-am gândit la toate momentele când aș fi putut face lucrurile altfel: să o ascult mai mult, să-i spun că o iubesc, să-i susțin visurile.

Ajuns acasă, mama m-a întâmpinat cu aceeași grijă:
— Ai luat laptele?
— Da… l-am luat.

Am lăsat sacoșele pe masă și m-am prăbușit pe canapea. Am început să plâng — pentru prima dată după mult timp. Nu era doar dorul de Irina; era dorul de mine însumi, de omul care fusesem cândva.

În zilele următoare am început să ies mai mult din casă. Am sunat-o pe sora mea, Alina:
— Hai la o cafea?
— Sigur! Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul. Alina m-a ascultat fără să mă judece:
— Radu, poate e timpul să te ierți pe tine însuți…

Am început să merg la terapie. La început mi s-a părut ciudat să vorbesc cu un străin despre viața mea, dar încet-încet am început să înțeleg unde greșisem: nu doar față de Irina, ci față de mine însumi.

Au trecut luni bune de atunci. Viața mea nu s-a schimbat peste noapte, dar am început să văd lucrurile altfel. Am început să citesc din nou, să ies cu prietenii mei vechi și chiar să merg la sala de sport din cartier.

Uneori mă gândesc dacă aș avea curajul să-i scriu Irinei un mesaj: „Mulțumesc că ai avut curajul să pleci.” Poate că despărțirea noastră a fost cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla amândurora.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ne e frică să schimbăm ceva? Oare câți oameni regretăm că i-am pierdut doar pentru că nu am avut curajul să-i ascultăm cu adevărat?

Poate că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine însuți.