La Răscrucea Inimii: Povestea lui Mihai între Loialitate și Ispită

— Mihai, tu chiar nu vezi cât te-ai schimbat? Glasul Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau ușor pe cana de porțelan, iar ochii ei căprui mă priveau cu o amestecătură de teamă și furie.

Am tăcut. Ce să-i spun? Că simt cum mă sufoc în fiecare zi, că nu mai recunosc omul din oglindă? Că, de câteva luni, gândurile mele nu mai sunt doar ale noastre?

Totul a început banal, la birou. Andreea era noua colegă de la marketing, cu râsul ei cald și ochii verzi care păreau să vadă dincolo de masca mea de bărbat responsabil. Într-o zi ploioasă de noiembrie, când toți erau grăbiți să plece acasă, ea a rămas să termine un raport. M-am oferit să o ajut. Am râs, am povestit despre copilărie, despre visele pe care le-am îngropat sub facturi și responsabilități. Nu știu când s-a strecurat între noi acea apropiere periculoasă.

— Mihai, ai uitat să iei pâine! Irina m-a trezit din reverie. — Nu mai contează nimic pentru tine?

Am ieșit pe ușă fără să răspund. Pe drum spre brutărie, telefonul a vibrat: „Mulțumesc pentru ieri. M-ai făcut să cred că încă există oameni buni.” Era Andreea. Am zâmbit prostesc, ca un adolescent prins cu tema nefăcută.

În serile următoare am început să stau tot mai târziu la birou. Irina observa, dar nu spunea nimic. Tăcerea ei era mai grea decât orice ceartă. Într-o seară, după ce am închis calculatorul, Andreea m-a invitat la o cafea. Am acceptat fără să mă gândesc la consecințe.

— Mihai, tu ești fericit? m-a întrebat ea, privindu-mă direct în ochi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Nu știu… cred că nu mai știu ce înseamnă fericirea.

Ea mi-a atins mâna peste masă. Un gest simplu, dar pentru mine a fost ca o trăsnet. În acea clipă am știut că mă aflu pe marginea unei prăpăstii.

Acasă, Irina mă aștepta cu cina rece și ochii roșii de plâns. — Spune-mi adevărul! E cineva?

Am mințit. — Nu e nimeni, doar sunt obosit.

Minciuna s-a lipit de mine ca o haină udă. În zilele următoare am început să evit privirea Irinei. Fetița noastră, Mara, mă întreba tot mai des: — Tati, de ce nu te mai joci cu mine?

Într-o vineri seară, am ieșit cu Andreea la un concert. Ne-am pierdut printre oameni, râzând și dansând ca doi adolescenți scăpați de acasă. La finalul serii m-a sărutat. Am simțit că mă topesc de vinovăție și dorință.

A doua zi dimineață, Irina m-a găsit pe balcon, cu privirea pierdută.

— Mihai, eu nu mai pot așa. Dacă vrei să pleci, pleacă! Dar nu mă mai minți!

Am izbucnit: — Nu știu ce vreau! Nu vreau să te rănesc pe tine sau pe Mara… dar nici nu pot să trăiesc cu sentimentul că viața mea s-a terminat la treizeci și cinci de ani!

Irina a plâns în hohote. Mara s-a trezit și a venit lângă noi: — Mami, tati… vă certați?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

În zilele următoare am încercat să mă sfătuiesc cu cel mai bun prieten al meu, Radu. El m-a privit lung:

— Mihai, orice ai alege, cineva va suferi. Dar dacă fugi după iluzia fericirii fără să-ți asumi consecințele… vei pierde totul.

Nu am dormit toată noaptea. M-am gândit la Mara, la Irina, la Andreea… La mine însumi.

Într-o dimineață am găsit un bilet pe masă: „Nu pot trăi lângă un om care nu știe ce vrea. Plec la mama cu Mara. Când vei fi pregătit să fii sincer cu tine și cu noi, sună-mă.”

Casa era pustie. Am simțit cum mă prăbușesc pe podeaua rece din hol.

Andreea m-a sunat în acea zi:

— Mihai, ce s-a întâmplat?

I-am spus totul. A tăcut mult timp.

— Nu vreau să fiu motivul destrămării familiei tale… Poate ar trebui să ne oprim aici.

Am rămas singur cu gândurile mele. Zilele au trecut greu. Am încercat să vorbesc cu Irina, dar ea nu voia să mă vadă.

Am început să merg la terapie. Să-mi pun întrebări grele despre cine sunt și ce vreau cu adevărat.

După două luni, Irina mi-a dat voie să vin să o văd pe Mara. Fetița m-a îmbrățișat strâns:

— Tati, promiți că nu mai pleci niciodată?

Am plâns pentru prima dată după mulți ani.

Astăzi încă lupt cu demonii mei. Încerc să reconstruiesc încrederea Irinei și să fiu tatăl de care Mara are nevoie.

Dar uneori mă întreb: Oare câți dintre noi trăim vieți duble din frică sau nefericire? Și cât de mult putem repara după ce am spart ceva atât de fragil ca încrederea unui om drag?