Lacrimi de mamă: Opt ani de alăptare și o familie destrămată

— Monica, nu mai pot! Nu mai pot să te privesc cum îl ții pe Rareș la sân, la vârsta asta! Ce-o să zică lumea? Ce-o să creadă despre noi?
Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Rareș, cu ochii lui mari și umezi, se ascunsese după mine, strângându-mă de rochia veche de casă. Avea opt ani și încă cerea sânul, mai ales seara, când oboseala zilei îl copleșea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când discutam asta. De fapt, era a suta oară. Dar de data asta, tonul lui Sorin era altfel: tăios, aproape disperat.

— Sorin, nu înțelegi… pentru el e liniștea lui. E modul lui de a se simți iubit, protejat. Nu pot să-l smulg așa, pur și simplu…

— Monica, are opt ani! Copiii la școală râd de el! Învățătoarea m-a chemat să-mi spună că Rareș nu se integrează, că e retras. Crezi că nu are legătură cu asta?

Mi-am mușcat buza. Știam că Rareș e diferit. Știam că ceilalți copii îl priveau ciudat când refuza să doarmă la colegi sau când plângea dacă nu eram lângă el la serbare. Dar nu puteam să cred că totul era din vina mea.

— Eu am citit, Sorin! Sunt studii care spun că alăptarea prelungită ajută la imunitate, la dezvoltare emoțională…

— Monica, nu mai suntem în triburi! Suntem în București, în 2023! Lumea râde de noi! Mama ta m-a sunat ieri plângând! Zice că ne-am făcut de râs în tot cartierul!

M-am prăbușit pe scaun. Rareș s-a lipit și mai tare de mine. Am simțit un val de furie și neputință. De ce nu mă înțelege nimeni? De ce toți cred că sunt o mamă nebună?

Noaptea aceea n-am dormit. L-am ținut pe Rareș la piept, ascultându-i respirația liniștită. M-am întrebat dacă nu cumva Sorin avea dreptate. Dacă nu cumva îi făceam rău copilului meu din prea multă dragoste? Dar cum să-l opresc când el încă avea nevoie de mine?

A doua zi dimineață, mama a venit neanunțată. A intrat val-vârtej în casă, cu ochii roșii și vocea tremurândă.

— Monica, te rog… Gândește-te la copil! Oprește-te! Nu vezi că toată lumea vorbește? Vecina de la trei a zis că ești bolnavă la cap! Ce va fi cu Rareș când va crește?

— Mamă, tu ai făcut ce ai știut mai bine pentru mine. Lasă-mă să fac și eu ce simt pentru copilul meu!

— Dar nu așa! Nu așa! Oprește-te până nu e prea târziu!

Am izbucnit în plâns. Rareș s-a speriat și a început să plângă și el. Mama s-a retras rușinată în sufragerie. Sorin a ieșit trântind ușa.

În zilele următoare am simțit cum casa noastră se umple de tăcere și reproșuri nerostite. Sorin vorbea tot mai puțin cu mine. Mama mă privea cu milă și dezgust. Prietenele mele au început să mă evite. La școală, Rareș era tot mai retras.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Rareș, Sorin s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Monica… eu nu mai pot. Simt că te pierd. Simt că-l pierdem pe Rareș. Nu vreau să divorțăm, dar dacă nu te oprești…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Sorin. Îl iubeam pe Rareș mai mult decât orice pe lume. Dar nu puteam să aleg între ei.

Am început să caut ajutor pe internet. Am găsit un grup de mame care alăptau prelungit. Unele mă încurajau: „Ești o mamă minunată! Ascultă-ți instinctul!” Altele îmi spuneau: „Gândește-te la copil! La soț! La familie!”

Am mers la psiholog cu Rareș. Doamna psiholog mi-a spus blând:

— Monica, iubirea maternă e minunată, dar uneori trebuie să-i lăsăm pe copii să crească singuri. S-ar putea ca Rareș să aibă nevoie de altceva acum.

Am început să mă gândesc serios la asta. Am încercat să-l dezvăț treptat pe Rareș de sân. Plângea nopți întregi. Mă implora: „Mami, te rog! Nu mă lăsa!”

Sorin era tot mai distant. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă „m-am cumințit”. Prietenele mele îmi trimiteau mesaje scurte și reci.

Într-o zi, Rareș a venit acasă cu ochii umflați de plâns.

— Mami… colegii au râs de mine… au zis că sunt bebeluș… că tu ești nebună…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi.

În acea noapte am luat decizia cea mai grea din viața mea: am oprit alăptarea definitiv.

Rareș a suferit mult. S-a îmbolnăvit des, a devenit și mai retras. Eu am intrat într-o depresie adâncă. Sorin s-a mutat temporar la mama lui.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim din nou ca o familie. Rareș merge acum la terapie și începe să-și facă prieteni noi. Eu încă mă lupt cu vina și cu întrebarea dacă am făcut bine sau rău.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: oare dragostea poate dărâma o familie? Sau lipsa curajului de a asculta și pe ceilalți? Voi ce credeți?