„Las totul nepoatei mele celei mari”: Povestea unei mame care a ales să rupă tăcerea

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea fiului meu, Radu, răsuna în bucătăria mică, cu faianța rece și miros de cafea arsă. Era a treia oară luna asta când venea la mine, cu ochii roșii și palmele tremurânde, să-mi spună cât de greu îi e după divorț. Dar eu știam adevărul: nu era doar vina Anei, fosta lui soție. Radu nu fusese niciodată pregătit să fie tată sau soț.

M-am uitat la el, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi venea să-l iau în brațe, dar ceva mă oprea. Poate oboseala anilor în care am tras singură să-i ofer totul. Poate furia că nu vede cât rău îi face fiicei lui, Mara.

— Radu, ai o fetiță care are nevoie de tine. Nu poți fugi mereu! — i-am spus, încercând să nu ridic tonul.

A oftat și s-a lăsat pe scaunul vechi, cu spătarul rupt. — Mamă, nu înțelegi… Ana nu mă lasă să o văd pe Mara decât când vrea ea. Și oricum, nu știu ce să-i spun fetei. Parcă nu mai am nimic de oferit.

Asta era problema lui Radu: mereu aștepta ca viața să-i dea ceva, fără să lupte. De când s-a despărțit de Ana, s-a mutat dintr-o chirie în alta, a schimbat trei joburi și niciodată nu avea bani pentru pensia alimentară. Eu eram cea care cumpăra haine pentru Mara, îi plătea rechizitele și îi făcea pachet cu prăjituri.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Mara a venit la mine cu ghiozdanul murdar și ochii triști. — Bunico, tata nu vine azi? A zis că mă ia la film…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am strâns-o la piept și i-am șoptit: — Poate data viitoare, iubita mea. Hai să facem clătite!

Mara era lumina ochilor mei. Deși avea doar doisprezece ani, era matură peste vârsta ei. Mă ajuta la piață, îmi citea din cărțile vechi ale bunicului și îmi povestea despre visele ei: „Vreau să fiu medic ca tine, bunico!”

Într-o zi, Ana a venit val-vârtej la ușa mea. — Elena, nu mai pot! Radu nu plătește nimic, Mara întreabă mereu de el… Eu muncesc două schimburi și tot nu ne ajung banii!

Am invitat-o în casă și am pus ceaiul pe masă. — Ana, știu că nu e ușor. Dar Mara are nevoie de stabilitate. Dacă vrei, pot să o iau eu mai des la mine.

Ana m-a privit lung. — Nu știu ce m-aș face fără tine…

Așa am ajuns să fiu mamă pentru Mara mai mult decât bunică. Îi făceam temele, mergeam la ședințe cu părinții și îi ascultam toate supărările. Într-o seară, când Mara a venit acasă plângând că o colegă a râs de hainele ei vechi, am simțit că trebuie să fac ceva mai mult.

Am început să pun bani deoparte din pensia mea de medic pensionar. Am vândut câteva bijuterii moștenite de la mama și am deschis un cont pe numele Marei. În fiecare lună depuneam acolo cât puteam.

Radu venea tot mai rar. Când apărea, era grăbit și nervos. — Mamă, ai ceva bani să mă împrumuți? Promit că-i dau înapoi…

De fiecare dată îi dădeam câte puțin, dar știam că nu voi mai vedea banii aceia niciodată.

Într-o zi, Mara m-a întrebat: — Bunico, tu crezi că tata mă iubește?

Mi-au dat lacrimile. — Sigur că te iubește, doar că uneori oamenii mari nu știu cum să arate asta.

Dar adevărul era altul: Radu fugea de responsabilitate ca un copil speriat.

Când am primit diagnosticul de diabet și doctorul mi-a spus că trebuie să am grijă de mine, primul gând mi-a fost la Mara. Cine va avea grijă de ea dacă mie mi se întâmplă ceva?

Într-o noapte albă, am luat hotărârea: tot ce am va merge la Mara. Apartamentul vechi din Drumul Taberei, economiile din bancă și colecția de cărți rare.

A doua zi l-am chemat pe Radu la mine.

— Mamă, iar vrei să-mi ții morală? — a început el înainte să apuce să se așeze.

— Nu, Radu. Vreau doar să știi că am făcut testamentul. Totul va rămâne Marei.

A rămas blocat câteva secunde.

— Cum adică? Eu sunt fiul tău! Mie nu-mi lași nimic?

— Nu meriți nimic dacă nu ești în stare să ai grijă nici măcar de copilul tău! — am izbucnit pentru prima dată după ani întregi de tăcere.

A plecat trântind ușa și n-a mai dat niciun semn luni întregi.

Mara a crescut frumos lângă mine. A intrat la liceu cu bursă și a început să viseze din nou la facultatea de medicină.

Într-o zi m-a întrebat: — Bunico, tu ai fost vreodată fericită?

Am zâmbit trist: — Am fost fericită când te-am avut pe tine aproape.

Acum stau pe fotoliul vechi din sufragerie și privesc poza Marei de la banchetul clasei a opta. Știu că am făcut ceea ce trebuia, chiar dacă lumea mă judecă.

Oare câți părinți au curajul să recunoască atunci când copiii lor au eșuat ca oameni? Și câți dintre noi aleg să investească în viitorul celor care chiar merită?