„Lasă-mă în pace, tată!” – Povestea unui tată și a unui fiu pe care banii i-au despărțit

— Lasă-mă în pace, tată! Nu mai vreau să aud nimic de la tine!

Cuvintele lui Vlad au răsunat ca un trăsnet în sufrageria noastră mică din cartierul Militari. Era trecut de ora zece, iar vecinii probabil ascultau fiecare replică, așa cum făceau mereu. Eu stăteam în picioare, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să fiu străin în propria mea casă, în fața propriului meu fiu?

Totul a început cu acel telefon. Era o după-amiază obișnuită de joi, când Vlad m-a sunat de la birou. Vocea lui era grăbită, rece, aproape străină:

— Tată, am nevoie de bani. Urgent. Trebuie să plătesc o datorie.

Nu era prima dată când îmi cerea bani, dar de data asta era altceva în tonul lui. Nu mai era băiatul care venea la mine să-mi povestească despre examene sau despre fata de care îi plăcea. Era un bărbat care vedea în mine doar un portofel. Am oftat adânc și i-am spus că îl ajut, dar că trebuie să vorbim serios despre ce se întâmplă cu el.

— Nu am timp de morală, tată. Ori mă ajuți, ori nu, mi-a tăiat-o scurt.

Am simțit atunci că ceva s-a rupt între noi. Dar am făcut ce face orice părinte: am scos banii din economiile mele, cele pe care le strânsesem pentru zile negre, și i-am dat. Am sperat că va înțelege sacrificiul, că va aprecia gestul. Dar nu a fost așa.

În zilele care au urmat, Vlad a devenit tot mai distant. Nu mai venea acasă decât târziu, nu mai răspundea la telefon, iar când îl prindeam, discuțiile noastre se rezumau la bani. Am încercat să-l abordez cu blândețe:

— Vlad, ce se întâmplă cu tine? Nu te mai recunosc.

— Ce vrei să se întâmple? Am crescut, am problemele mele. Nu mai sunt copilul tău, să mă controlezi la fiecare pas!

— Nu vreau să te controlez, vreau doar să știu că ești bine. Să știu că nu te pierd…

— Nu mă pierzi, tată. Doar că nu mai am nevoie de sfaturile tale. Am nevoie de ajutor, atât.

Mă durea fiecare cuvânt. Îmi aminteam de vremurile când mergeam împreună la pescuit pe lacul Snagov, când îmi povestea despre visele lui, când râdea cu poftă la glumele mele proaste. Unde dispăruse băiatul acela?

Într-o seară, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la bancă. Vlad făcuse un credit pe numele meu, fără să-mi spună. Am simțit cum mi se taie picioarele. L-am așteptat să vină acasă, iar când a intrat pe ușă, i-am arătat hârtia:

— Ce-i asta, Vlad? Cum ai putut să faci una ca asta?

— Nu înțelegi! Aveam nevoie de bani! Toată lumea face asta, nu e mare lucru!

— Nu e mare lucru? Ești fiul meu! Cum ai putut să mă trădezi așa?

— Lasă-mă în pace, tată! Nu mai vreau să aud nimic de la tine!

A trântit ușa și a plecat. Am rămas singur, cu scrisoarea în mână și cu inima frântă. M-am prăbușit pe canapea și am plâns pentru prima dată după mulți ani. Mă simțeam neputincios, trădat, dar mai ales vinovat. Unde greșisem? Oare faptul că am muncit toată viața ca să-i ofer tot ce nu am avut eu l-a făcut să creadă că banii sunt totul?

Soția mea, Maria, încerca să mă liniștească:

— E doar o fază, Ion. O să-i treacă. E greu să fii tânăr în ziua de azi.

— Nu e doar o fază, Maria. Vlad nu mai e copilul nostru. E un străin care ne folosește pentru bani.

— Nu vorbi așa! E fiul nostru, orice ar fi.

Dar nu puteam să nu mă gândesc la toate sacrificiile făcute: orele suplimentare la fabrică, nopțile nedormite, concediile ratate ca să-i cumpărăm calculator sau să-l trimitem în tabere. Oare am greșit că am vrut să-i fie mai bine decât mi-a fost mie?

Au trecut săptămâni fără să vorbim. Vlad nu a mai venit acasă. L-am văzut doar pe Facebook, în poze cu prieteni noi, la petreceri, cu haine scumpe. Mă uitam la ecran și nu-mi venea să cred că băiatul acela e fiul meu. Într-o zi, l-am sunat. Nu a răspuns. I-am trimis un mesaj: „Vlad, te rog, hai acasă. Mi-e dor de tine.” Niciun răspuns.

Într-o duminică, Maria a primit un telefon de la spital. Vlad fusese implicat într-o altercație într-un club. Am alergat acolo cu inima cât un purice. Când l-am văzut pe patul de spital, cu fața tumefiată, am simțit că mă prăbușesc din nou.

— Tată… îmi pare rău, a șoptit el, cu ochii în lacrimi.

L-am strâns în brațe, fără să mai conteze nimic. Pentru o clipă, am simțit că îl am din nou pe băiatul meu. Dar știam că drumul spre vindecare va fi lung și greu.

După externare, Vlad a venit acasă. Nu mai era același. Era tăcut, rușinat, dar parcă dornic să repare ceva. Într-o seară, mi-a spus:

— Tată, știu că am greșit. Nu merit iertarea ta, dar vreau să încerc să fiu din nou fiul tău.

L-am privit în ochi și am văzut acolo băiatul pe care îl pierdusem. L-am iertat, dar rana rămâne. Știu că banii pot schimba oameni, pot distruge familii. Dar poate, cu răbdare și iubire, putem găsi drumul înapoi unii spre alții.

Mă întreb acum: oare câți părinți trăiesc aceeași dramă? Oare putem învăța să ne ascultăm copiii fără să-i sufocăm? Sau suntem condamnați să ne pierdem unii pe alții în goana după bani și succes?