Limite fragile: Weekenduri cu cumnata mea, Laura

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o sâmbătă dimineață, când Laura tocmai intrase în bucătărie, ca de obicei, cu cafeaua ei tare și zâmbetul larg, de parcă ar fi fost la ea acasă.

Vlad s-a uitat la mine surprins, cu ochii lui verzi mari, neînțelegând încă gravitatea a ceea ce simțeam. Laura s-a oprit din turnat lapte în cafea și m-a privit cu sprâncenele ridicate.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? am auzit-o întrebând, cu vocea ei calmă, dar ușor ironică.

Adevărul era că nu se întâmplase nimic nou. De zece ani, de când m-am măritat cu Vlad, Laura venea la noi aproape fiecare weekend. La început am crezut că e doar o fază, că are nevoie de sprijin după divorțul ei urât cu Radu. Am înțeles-o. Dar anii au trecut și vizitele nu s-au rărit. Ba dimpotrivă, Laura părea să-și găsească tot mai mult refugiu la noi. Și nu venea niciodată cu mâna goală: ba cu prăjituri de la cofetăria din colț, ba cu vinuri scumpe, ba cu povești interminabile despre cât de greu îi este singură.

La început am fost empatică. O ascultam, îi găteam ce-i plăcea, îi pregăteam patul din camera de oaspeți. Dar încet-încet am început să simt că nu mai am spațiu. Că nu mai pot sta în pijamale până la prânz, că nu pot să mă uit la serialele mele preferate fără să fiu întreruptă de glumele Laurei sau de dorința ei de a povesti despre colegii ei de la bancă. Că nu pot să mă cert cu Vlad fără să simt ochii Laurei pe noi, judecându-ne tăcut.

Într-o seară, după ce Laura a plecat la plimbare prin cartier, i-am spus lui Vlad:

— Simt că nu mai am casă. Simt că nu mai suntem doar noi doi niciodată.

Vlad a oftat greu.

— E sora mea, Ilinca. Știi prin ce a trecut. Nu are pe nimeni altcineva.

— Și eu? Eu pe cine am? Pe cine mă pot baza să-mi apere liniștea?

Am plâns atunci, pentru prima dată după mult timp. Nu era doar despre Laura. Era despre mine și Vlad. Despre faptul că nu reușeam să-i spun ce mă doare fără să mă simt vinovată. Despre faptul că nu voiam să fiu „soția rea” care nu-și suportă cumnata.

A doua zi dimineață, când Laura a venit iar cu cafeaua și zâmbetul ei larg, n-am mai putut să tac.

— Laura, trebuie să vorbim.

A lăsat cana jos și s-a așezat la masă. Vlad s-a așezat și el, tăcut.

— Știu că ți-e greu și nu vreau să te rănesc. Dar simt că nu mai am spațiu pentru mine aici. Simt că fiecare weekend e despre tine și problemele tale. Și eu am nevoie de odihnă, de intimitate cu Vlad, de liniște.

Laura s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Nu mi-am dat seama… Credeam că vă fac bine… Că vă aduc bucurie…

— Ne aduci bucurie, dar și oboseală. Și cred că trebuie să găsim o soluție care să fie bună pentru toți.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad se uita când la mine, când la Laura. Eu îmi frământam mâinile sub masă.

— Poate… poate ar trebui să vin doar o dată pe lună… sau când chiar am nevoie… a spus Laura încet.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Vlad a oftat ușurat.

— Nu vreau să te simți alungată, Laura. Dar și noi avem nevoie de timp pentru noi.

A dat din cap și a zâmbit trist.

— Poate e timpul să-mi găsesc și eu un drum al meu…

În weekendurile următoare casa noastră a devenit din nou liniștită. Am redescoperit bucuria dimineților leneșe cu Vlad, am început să gătesc din nou doar pentru noi doi, am redecorat camera de oaspeți ca birou pentru mine. Laura ne-a vizitat mai rar, dar când venea era altfel: mai prezentă, mai atentă la spațiul nostru.

Uneori mă întreb dacă n-am fost prea dură sau dacă n-ar fi trebuit să am mai multă răbdare. Dar apoi îmi dau seama că uneori trebuie să ne apărăm limitele ca să putem iubi sănătos.

Oare câți dintre noi trăim cu frica de a spune ce simțim cu adevărat celor dragi? Și cât timp putem duce povara asta fără să ne pierdem pe noi înșine?