Limitele ospitalității: Când casa mea a devenit hotel pentru familie

— Nu mai pot, Camelia! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam în bucătăria mea, transformată într-un câmp de bătălie al farfuriilor nespălate și al jucăriilor împrăștiate. Camelia s-a uitat la mine cu ochii mari, surprinsă de tonul meu. — Ce s-a întâmplat, Ilinca? De ce țipi la mine? Doar suntem familie…

Familie. Cuvântul ăsta mă apăsa pe piept ca o piatră grea. De când Camelia, verișoara mea din Ploiești, fusese dată afară din chirie împreună cu soțul ei și cei doi copii, apartamentul meu din București devenise refugiul lor. La început am zis „doar pentru câteva zile, până găsiți ceva”. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni.

Îmi amintesc prima seară când au venit: ploua cu găleata, copiii plângeau, iar Camelia tremura de frig și frică. M-am simțit datoare să-i ajut. Mama mereu mi-a spus: „Sângele apă nu se face”. Dar nimeni nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze.

În primele zile am încercat să fiu o gazdă bună. Am gătit pentru toți, am făcut loc în dulapuri, am împărțit baia și sufrageria. Dar curând, rutina mea a dispărut. Nu mai aveam liniște nici măcar noaptea: copiii alergau prin casă până târziu, soțul Cameliei vorbea tare la telefon cu rudele din Italia, iar Camelia… Camelia părea să uite că nu e la ea acasă.

— Ilinca, mai ai niște detergent? — Ilinca, ai văzut unde sunt șosetele lui Vlad? — Ilinca, poți să iei copiii de la grădiniță azi?

Fiecare întrebare era o nouă picătură într-un pahar care se umplea încet-încet. Prietenii mei au început să mă evite; nu mai puteam invita pe nimeni la mine. La muncă eram obosită și neatentă. Seara plângeam în baie, cu capul pe genunchi, întrebându-mă când o să se termine totul.

Într-o zi, mama m-a sunat: — Ilinca, ai răbdare! Sunt ai noștri… Ce-o să zică lumea dacă îi dai afară?

Dar eu nu mai puteam. Simțeam că mă sufoc. Într-o seară, când am ajuns acasă și am găsit chiuveta plină de vase murdare și pe Camelia uitându-se la seriale pe laptopul meu, ceva s-a rupt în mine.

— Camelia, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Casa asta nu e hotel!

A urmat o tăcere grea. Copiii s-au oprit din joacă și m-au privit mirați. Soțul Cameliei a ieșit din dormitor și a început să ridice tonul: — Cum adică? După tot ce-am trecut împreună? Asta-i recunoștința ta?

Mi-au dat lacrimile. — Nu e vorba de recunoștință! E vorba că nu mai am viața mea! Nu mai pot să respir în propria casă!

Camelia s-a ridicat încet și m-a privit cu ochii umezi: — Știu că te-am împovărat… Dar unde să mergem? N-avem bani de chirie…

Am simțit un val de vinovăție. Dar apoi mi-am amintit toate serile în care am adormit plângând, toate diminețile în care m-am trezit cu inima strânsă. Am inspirat adânc: — O să vă ajut să găsiți ceva, dar trebuie să plecați. Am nevoie de spațiul meu… de liniștea mea…

A doua zi a fost un coșmar: telefoane la agenții imobiliare, discuții tensionate cu mama („Cum poți să fii așa egoistă?”), priviri acuzatoare din partea Cameliei. Dar ceva s-a schimbat în mine: pentru prima dată după mult timp, simțeam că recâștig controlul asupra vieții mele.

Au trecut încă două săptămâni până când Camelia și familia ei au găsit o garsonieră mică la periferie. În ziua plecării lor, casa mea părea mai goală ca niciodată. Am stat pe canapea și am plâns — de ușurare, dar și de vinovăție. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am pierdut pentru totdeauna legătura cu verișoara mea.

Mama nu mi-a vorbit două luni. Prietenii mei au început să revină încet-încet în viața mea. Am început să dorm din nou liniștită și să mă bucur de lucrurile mici: o cafea băută în liniște dimineața, o carte citită fără zgomotul copiilor în fundal.

Dar uneori mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Oare e egoism să-ți aperi liniștea sau e doar un act de supraviețuire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?