Linia Subțire dintre Familie și Căsnicie: Povestea Mea

— Irina, nu înțelegi! Maria are nevoie de mine acum, nu pot s-o las baltă!
Vocea lui Vlad răsuna prin bucătăria noastră mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Era a treia oară săptămâna asta când Maria, sora lui mai mică, îl suna plângând, cerându-i să meargă la ea. Ba că s-a certat cu iubitul, ba că nu are bani de chirie, ba că s-a îmbolnăvit pisica. Și Vlad, ca un frate devotat, lăsa totul baltă și pleca la ea, lăsându-mă singură cu fetița noastră de trei ani și cu grijile casei.

— Vlad, și eu am nevoie de tine! Și Ana are nevoie de tine! Nu vezi că nu mai pot? Nu vezi că mă sufoc?

Mi-am dat seama că vocea îmi tremura. Mă simțeam vinovată pentru că îl puneam să aleagă între mine și sora lui. Dar cât să mai pot duce? De când ne-am mutat în apartamentul nostru din Militari, Maria era mereu prezentă între noi, ca o umbră care nu ne lăsa să respirăm. Când nu era la telefon, era la ușă, cu ochii roșii și vocea pițigăiată:

— Vlad, nu știu ce m-aș face fără tine! Irina, tu înțelegi, nu? E greu să fii singură în București…

O priveam și mă întrebam dacă vreodată va crește. Avea 27 de ani, dar se comporta ca o adolescentă răsfățată. Iar Vlad… Vlad era mereu cavalerul salvator. Mă durea să-l văd cum se rupe între noi două, dar și mai tare mă durea să văd cum mă ignoră.

Într-o seară, după ce Ana adormise, am încercat din nou să vorbesc cu el.

— Vlad, trebuie să stabilim niște limite. Nu putem trăi așa la nesfârșit. Maria trebuie să învețe să se descurce singură.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut ceva imposibil.

— E sora mea! Cum să n-o ajut?

— Dar eu? Eu cine sunt pentru tine?

A tăcut. S-a ridicat și a ieșit pe balcon. L-am urmărit cu privirea, simțind cum ceva se rupe în mine. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegând un bărbat care nu știe să spună „nu” familiei.

A doua zi dimineață, Maria a apărut la ușă cu două valize.

— M-au dat afară din chirie. Pot sta la voi câteva zile?

Nu am apucat să răspund. Vlad deja îi făcea loc pe canapea.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Maria nu părea să aibă niciun plan. Își petrecea timpul pe Netflix sau la telefon cu prietenele. Eu găteam pentru trei adulți și un copil, făceam curat după toți și încercam să-mi păstrez calmul. Într-o seară, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o pe Maria în bucătărie, răscolind prin frigider.

— Irina, ai uitat să cumperi lapte. Știi că-mi place cafeaua cu lapte dimineața!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Maria, dacă tot stai aici, poate te gândești să contribui și tu cu ceva! Sau măcar să-ți cauți un job!

A izbucnit în plâns și s-a trântit pe canapea. Vlad a venit imediat s-o consoleze.

— Irina, nu vezi că trece printr-o perioadă grea? Fii mai înțelegătoare!

Atunci am izbucnit.

— Vlad, eu nu mai pot! Ori eu, ori ea! Nu pot trăi cu sentimentul că sunt mereu pe locul doi în propria mea casă!

A urmat o tăcere apăsătoare. Maria m-a privit cu ochi mari și umezi. Vlad părea șocat.

— Nu poți să-mi ceri asta…

— Ba da! Pentru că eu sunt soția ta! Pentru că Ana e copilul tău! Pentru că familia noastră contează!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru această familie: jobul lăsat baltă când Ana era mică, serile în care îl așteptam pe Vlad să vină acasă de la Maria, zilele în care mă simțeam invizibilă.

A doua zi dimineață am făcut bagajele Mariei și i le-am pus lângă ușă.

— Maria, trebuie să pleci. Îmi pare rău dacă sună dur, dar nu mai pot continua așa.

A încercat să protesteze, dar de data asta Vlad n-a mai spus nimic. S-a uitat la mine lung și a dat din cap încet. Poate pentru prima dată a înțeles cât de mult m-a durut totul.

Maria a plecat supărată. Vlad a fost tăcut zile întregi. Dar încet-încet am început să vorbim din nou. I-am spus cât de mult m-a rănit lipsa lui de implicare în familie și cât de mult contează pentru mine echilibrul dintre familie și rudele apropiate.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate am fost egoistă. Poate am salvat ceea ce mai rămânea din căsnicia noastră.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe responsabilitatea față de cei pe care îi iubești? Voi ce ați fi făcut în locul meu?