M-am căsătorit în secret, iar mama nu m-a iertat nici azi. Povestea unei alegeri care a rupt familia

— Cum adică nu vii cu noi la Paște, Vlad? Ce e mai important decât familia ta? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de cozonac proaspăt.

Am strâns telefonul în palmă, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mă simțeam ca un copil prins cu mâța-n sac, deși aveam deja 29 de ani. Pe fundal, auzeam vocea calmă a lui Radu, tatăl meu vitreg, încercând să o liniștească pe mama:

— Lasă-l, poate are treabă la serviciu. Nu-l mai bate la cap.

Dar mama nu se lăsa:

— Nu e normal! De când cu fata aia, parcă nu-l mai recunosc. Nici măcar nu ne-a spus ce planuri au. Cine știe ce ascunde!

Adevărul era că ascundeam ceva. Ceva mare. Ceva ce nici eu nu credeam că voi avea curajul să fac: mă căsătorisem cu Ana, iubita mea de trei ani, într-o zi ploioasă de octombrie, la Praga. Fără familie, fără prieteni, doar noi doi și doi martori necunoscuți. Am făcut-o pentru că nu mai suportam tensiunile dintre Ana și mama. Pentru că fiecare întâlnire se termina cu lacrimi și reproșuri.

Prima dată când am adus-o pe Ana acasă, mama a privit-o de sus până jos, cu o privire rece, evaluatoare. „E cam tăcută fata asta”, a spus după ce Ana a ieșit la baie. „Și parcă nu-i de-a noastră… Ce familie are?”

Am încercat să-i explic că Ana era tot ce-mi doream: blândă, muncitoare, cu simțul umorului și o răbdare pe care eu n-o avusesem niciodată. Dar mama nu voia să audă. „Nu e potrivită pentru tine! Tu meriți mai mult!”

Radu încerca să fie mediatorul:

— Lenuța, lasă copiii să-și trăiască viața! Dacă el o iubește…

— Nu pricepi! O să-l piardă! O să-l ia și o să plece cu el cine știe unde!

Poate că mama avea o premoniție. Poate că simțea că Ana și cu mine ne vom rupe de familie. Dar nu pentru că Ana ar fi vrut asta, ci pentru că eu nu mai suportam să fiu prins între două focuri.

În ziua nunții noastre, am plâns amândoi. Nu de fericire, ci de vinovăție. Ana m-a întrebat:

— Sigur vrei să facem asta fără ai tăi?

— Nu vreau scandaluri. Nu vreau să te umilească iar. Vreau doar să fim liniștiți.

Am semnat actele cu mâna tremurândă și am ieșit în ploaie, ținându-ne de mână ca doi copii pierduți. Ne-am promis unul altuia că vom construi o familie bazată pe iubire și respect, nu pe frică și șantaj emoțional.

Câteva luni am trăit cu secretul ăsta ca pe o povară dulce-amară. Ne-am mutat într-un apartament mic din București și am început să ne facem planuri pentru viitor. Dar fiecare telefon de la mama era ca un cui bătut în inimă.

— Vlad, când o aduci pe Ana la noi? Sau vă e rușine cu noi?

— Nu ne e rușine, mamă… doar că suntem ocupați…

Mințeam din ce în ce mai greu. Ana mă privea uneori cu ochii umezi:

— Crezi că o să ne ierte vreodată?

— Nu știu… Poate dacă ar vedea cât de fericiți suntem.

Dar fericirea noastră era mereu umbrită de vinovăție. Într-o seară, după ce mama a aflat întâmplător de la o rudă că am fost la Praga „într-o excursie”, m-a sunat plângând:

— Vlad, tu chiar ai făcut asta? Te-ai însurat fără noi? Cum ai putut?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Mamă… n-am vrut să te rănesc. Dar nu mai puteam… Tot timpul era scandal când veneam cu Ana…

— Puteai să-mi spui! M-ai umilit! Toată lumea râde de mine! Ce fel de mamă sunt eu dacă nici la nunta copilului meu n-am fost invitată?

Radu a încercat să dreagă lucrurile:

— Lenuța, lasă-l! E viața lui!

Dar mama nu s-a lăsat înduplecată. S-a închis în ea însăși și luni întregi nu mi-a mai vorbit decât monosilabic. La fiecare sărbătoare, la fiecare aniversare, simțeam un gol imens între noi.

Ana încerca să mă încurajeze:

— Poate timpul o să vindece…

Dar timpul părea să adâncească rana.

Au trecut doi ani de atunci. Între timp am avut un băiețel, Darius. Când i-am trimis mamei prima poză cu nepotul ei, mi-a răspuns sec: „Sănătate să aibă.”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine ascunzând adevărul sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru împăcare înainte de a lua decizia asta radicală. Poate că am fost laș. Poate că am vrut doar liniște și am pierdut ceva ce nu se mai poate recupera.

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Merită liniștea sufletească sacrificiul legăturilor de familie? Sau există răni care nu se vor vindeca niciodată?