M-am întors cu nou-născutul într-o casă goală – Sunt chiar singură în lupta asta?

— Vlad, unde ești? am strigat, abia ținându-l pe David în brațe, cu obrajii umezi de lacrimi și transpirație. Cheia abia se răsucise în ușă, iar apartamentul mirosea a mâncare uitată pe aragaz și a praf. Era ora 10 dimineața, abia mă externaseră din maternitate. În loc de baloane sau măcar o floare, m-a întâmpinat tăcerea. David plângea încetișor, iar eu simțeam cum mi se strânge inima.

Am lăsat geanta jos și am privit în jur: haine aruncate pe canapea, vase nespălate, cutii de pizza goale. În dormitor, patul era nefăcut, iar pe noptieră trona o sticlă de bere pe jumătate goală. Vlad nu era acasă. Am oftat adânc și am început să plâng în hohote, încercând să nu-l sperii pe David.

În acea noapte, când am adormit cu el la piept, am simțit pentru prima dată că sunt cu adevărat singură. Vlad a venit târziu, mirosind a alcool și a fum de țigară. S-a uitat la noi ca la niște străini.

— Ai venit… am șoptit.

— Am avut treabă la birou. Ce vrei? a răspuns el sec, fără să mă privească.

— Nimic… doar… suntem acasă acum.

A dat din umeri și s-a trântit pe canapea. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil, mai rece decât pereții goi ai apartamentului nostru din Militari.

Zilele au trecut greu. Vlad dispărea dimineața devreme și se întorcea târziu. Nu întreba niciodată de David, nu mă întreba nici pe mine dacă am nevoie de ceva. Mama mea suna zilnic să mă întrebe dacă mănânc, dacă dorm, dacă pot să fac față. Dar nu voiam să o îngrijorez.

— E greu, mamă, dar ne descurcăm. Vlad e ocupat la muncă… îi spuneam mereu.

În realitate, mă luptam cu depresia postnatală și cu sentimentul că nu sunt suficient de bună pentru copilul meu. Mă uitam la David cum doarme și îmi promiteam că nu o să-l las niciodată să simtă singurătatea pe care o simțeam eu.

Într-o seară, după ce David a făcut febră și am stat cu el la urgențe până la 3 dimineața, Vlad nici măcar nu m-a sunat să întrebe ce facem. Când am ajuns acasă, l-am găsit dormind dușumeaua din sufragerie, cu televizorul pornit pe un meci de fotbal.

— Vlad! David a avut febră 39! Am fost la spital! am izbucnit printre lacrimi.

A deschis ochii încet și a dat din mână a lehamite:

— Și ce vrei să fac? Nu ești tu mamă? Nu te descurci?

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am început să-i reproșez tot ce ținusem în mine luni întregi: absența lui, indiferența, faptul că nu-i pasă nici de mine, nici de copil.

— Nu te-am obligat să faci copil! a urlat el la un moment dat.

M-am prăbușit pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi. În acea noapte am decis că nu pot continua așa. A doua zi dimineață am sunat-o pe mama:

— Mamă, vin acasă la voi pentru o vreme. Nu mai pot aici.

Mama a venit imediat cu tata și m-au ajutat să împachetez câteva lucruri pentru mine și pentru David. Vlad nici măcar nu era acasă când am plecat. Pe drum spre Ploiești, mama mi-a ținut mâna strâns și mi-a spus:

— Nu ești singură. Noi suntem aici pentru tine.

La început mi-a fost rușine să le spun prietenelor mele adevărul. Toate postau poze cu bebelușii lor și soții grijulii pe Facebook. Eu mă simțeam ca o ratată. Dar încet-încet am început să vorbesc despre ce trăiesc: cu mama, cu sora mea Irina, chiar și cu vecina de la trei care trecuse printr-un divorț urât.

Am început să merg la psiholog. Am aflat că nu e vina mea că Vlad s-a schimbat sau poate că nici nu fusese vreodată omul pe care îl crezusem eu. Am învățat să cer ajutor și să accept că nu trebuie să fiu perfectă ca mamă.

Au trecut luni până când Vlad m-a sunat:

— Te întorci acasă sau ce faci?

— Nu știu dacă mai există „acasă” pentru noi doi… i-am răspuns calm.

A tăcut lung la telefon.

— Faci ce vrei… a spus în cele din urmă.

David creștea frumos lângă bunici. Eu am început să mă simt din nou om: mergeam la plimbare prin parc cu Irina și copiii ei, găteam împreună cu mama, citeam povești lui David înainte de culcare. Încet-încet am început să cred că merit mai mult decât indiferența unui bărbat care nu știe ce înseamnă familie.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva am greșit undeva sau dacă puteam salva ceva din căsnicia noastră. Dar apoi îl privesc pe David cum râde în brațele mele și știu că pentru el trebuie să fiu puternică.

Oare câte femei trăiesc aceeași singurătate în casele lor tăcute? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem demnitatea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?