„Mă bucur că vei avea copilul meu, dar eu plec” – Povestea unei românce între iubire și singurătate

— Nu pot să rămân, Irina. Îmi pare rău. Mă bucur că vei avea copilul meu, dar eu plec.

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o noapte de iarnă, când zăpada se topea pe trotuare și orașul părea mai pustiu ca niciodată. Stăteam pe marginea patului, cu mâinile strânse pe burtă, încercând să-mi țin inima să nu-mi sară din piept. Îl priveam cum își adună lucrurile, fără să se uite la mine, fără să spună nimic altceva. În camera noastră, unde râsul și promisiunile fuseseră cândva la ele acasă, acum era doar tăcere și frig.

— Vlad, nu poți să faci asta… Nu acum, nu așa! am șoptit, dar vocea mi s-a frânt înainte să ajungă la el.

S-a oprit în ușă, cu spatele la mine. — Irina, nu pot. Nu sunt pregătit. Și… e cineva care mă așteaptă. Nu vreau să-ți fac mai mult rău.

Ușa s-a închis încet, iar eu am rămas singură, cu ecoul pașilor lui în minte și cu o viață nouă crescând în mine. M-am prăbușit pe podea și am plâns până când nu am mai avut lacrimi. În acea noapte, am simțit că totul s-a sfârșit.

A doua zi, am mers la mama. Nu știam cum să-i spun. Ea m-a privit lung, cu ochii ei albaștri, obosiți de griji și de ani. — Irina, ce s-a întâmplat? De ce ai ochii umflați?

— Mamă… sunt însărcinată. Vlad a plecat. Nu se mai întoarce.

A tăcut o clipă, apoi a oftat adânc. — Știam eu că băiatul ăsta nu-i de tine. Ți-am spus de la început. Dar acum… ce-ai de gând să faci?

— Nu știu, mamă. Mi-e frică. Toată lumea o să vorbească. La serviciu, la bloc… Toți mă vor judeca.

— Lasă-i să vorbească! Tu să-ți vezi de copilul tău. O să fie greu, dar nu ești singură. Eu sunt aici.

Am simțit o ușurare amară. Mama era acolo, dar nu putea umple golul lăsat de Vlad. În fiecare zi, mergeam la serviciu cu capul plecat, evitând privirile colegelor. Doamna Popescu, șefa mea, mă privea cu milă și cu un strop de dispreț.

— Irina, ai grijă la imaginea firmei. Știi cum e lumea…

— Da, știu, am răspuns, simțind cum mi se strânge stomacul.

Seara, acasă, mă uitam la ecografiile copilului și mă întrebam cum va fi viața noastră. Prietenele mele s-au îndepărtat încet-încet. Una dintre ele, Alina, mi-a spus într-o zi:

— Irina, nu vreau să te supăr, dar lumea vorbește. Zic că ai rămas singură pentru că ai fost prea naivă.

— Poate că am fost, am răspuns, dar nu regret copilul. El nu are nicio vină.

Lunile au trecut greu. Bârfele de la bloc, privirile aruncate pe furiș, șoaptele din spatele ușilor… Toate mă făceau să mă simt mică și neînsemnată. Dar în fiecare seară, când simțeam cum copilul mișcă în burtă, găseam puterea să merg mai departe.

Când a venit ziua nașterii, am fost singură în salonul de spital. Mama era la țară, bolnavă, nu a putut veni. Am născut o fetiță cu ochii lui Vlad. Am plâns când am ținut-o prima dată în brațe. — O să te iubesc destul pentru amândoi, i-am promis.

Primele luni au fost un coșmar. Fetița plângea nopțile, eu eram epuizată, iar banii se terminau repede. Am încercat să-i scriu lui Vlad. I-am trimis o poză cu fetița. Mi-a răspuns sec: „Mă bucur că sunteți bine. Am altă viață acum.”

Într-o zi, la ușa mea a apărut Ana, sora lui Vlad. — Irina, știu că Vlad a greșit. Dar vreau să știi că nu toți din familia noastră gândesc ca el. Dacă ai nevoie de ceva, suntem aici.

Am izbucnit în plâns. Era prima dată când cineva din partea lui Vlad îmi întindea o mână de ajutor. Ana a venit des la noi, a adus haine pentru fetiță și chiar a stat cu ea când eu eram la serviciu.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Maria, am stat pe balcon și m-am uitat la luminile orașului. M-am gândit la toate femeile care trec prin ce am trecut eu. La cât de greu e să fii mamă singură într-o lume care te judecă la fiecare pas. La cât de mult doare să fii trădată de omul pe care l-ai iubit cel mai mult.

Dar m-am gândit și la cât de puternică am devenit. La cât de mult am învățat despre mine și despre ce înseamnă să iubești necondiționat.

Uneori mă întreb: merită să mai crezi în iubire după ce ai fost trădată atât de crunt? Sau trebuie să înveți să te iubești pe tine și pe copilul tău mai presus de orice? Voi ce ați face în locul meu?