„Mă judeci pentru că vreau să trăiesc?”: Povestea mea după 60 de ani

— Mamă, tu chiar ai înnebunit?
Vocea Irinei m-a izbit ca un val rece, înainte să apuc să-mi dau jos paltonul. Mă uitam la ea, cu obrajii aprinși și ochii mari, ca atunci când era mică și mă certa că nu-i cumpăr înghețată. Doar că acum nu era vorba de înghețată, ci de mine. De viața mea.
— Instructorul tău de dans? O întâlnire? La vârsta ta?
Am simțit cum mi se strânge inima. Vârsta mea. Mereu vârsta mea. Ca și cum, după șaizeci de ani, singurul sentiment permis ar fi oboseala. Ca și cum orice altceva ar fi rușinos, indecent, o glumă proastă.

Am lăsat buchetul de trandafiri roz pe masa din hol. Încă mirosea dulce, ca atunci când Mihai, soțul meu, îmi aducea flori „fără motiv”. Dar Mihai nu mai era. De trei ani mă trezesc singură în patul nostru prea mare, cu perna lui neatinsă și cu tăcerea apăsătoare a casei. Dansul a fost singurul lucru care m-a scos din inerție. O oră pe săptămână în care nu eram doar „mama Irinei” sau „bunica lui Vlad”, ci pur și simplu Ana.

— Irina, nu e nimic rău în a merge la o cafea cu cineva. Nu e ca și cum…
— Nu e ca și cum ce? Să nu-mi spui că vrei o relație! La vârsta asta… Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică Vlad dacă află că bunica lui umblă cu bărbați?

M-am așezat pe marginea patului, cu palmele transpirate. Mi-era rușine și nu înțelegeam de ce. Am crescut-o pe Irina singură cât Mihai era plecat cu serviciul prin țară. Am tras din greu să-i fie bine. Și totuși, acum mă simțeam ca o adolescentă prinsă cu minciuna.

— Irina, am fost soție treizeci și opt de ani. Am fost mamă, bunică, prietenă. Dar sunt și femeie. Și mi-e dor să râd, să simt că trăiesc…
Ea a oftat teatral:
— Mamă, ai demnitatea vârstei tale! Nu te face de râs!

M-am ridicat brusc.
— Demnitatea vârstei mele? Să stau singură în casă și să număr zilele până la sfârșit? Să mă uit la televizor până adorm cu telecomanda în mână? Asta e demnitate?

A tăcut. S-a uitat la mine ca la un copil obraznic care nu pricepe regulile casei.

A doua zi dimineață am găsit pe masă un bilet: „Sper să te gândești bine la ce faci.”

Am plecat la piață cu sufletul greu. Pe drum m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina de la trei.
— Vai, Ana dragă, ce frumoasă ești azi! Ai întâlnire?
Am roșit ca o fată mare.
— Nu… adică… merg la dans.
Ea a zâmbit șiret:
— Să știi că viața nu se termină la pensie! Dacă aș mai avea curajul tău…

Cuvintele ei mi-au dat curaj. La cursul de dans, domnul Petrescu m-a invitat la o cafea după lecție.
— Ana, știu că poate părea nepotrivit… Dar mi-ar plăcea să vă cunosc mai bine.
Am râs stânjenită:
— Nepotrivit pentru cine?
El a ridicat din umeri:
— Pentru lumea asta mică în care trăim.

Am acceptat invitația. Am vorbit două ore despre cărți, despre tinerețe, despre dorința de a nu ne lăsa îngropați de vii doar pentru că am trecut de o anumită vârstă.

Când am ajuns acasă, Irina mă aștepta în bucătărie.
— Ai fost cu el?
Am dat din cap.
— Da.
Ea a izbucnit:
— Nu pot să cred! Cum poți să faci asta? Tata abia a murit!

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi.
— Tata a murit acum trei ani. Și mi-e dor de el în fiecare zi. Dar nu pot să mor și eu odată cu el!
Irina s-a ridicat brusc și a ieșit trântind ușa.

Seara am stat singură pe canapea, cu florile încă proaspete lângă mine. M-am întrebat dacă greșesc că vreau să fiu fericită din nou. Dacă e egoism sau pur și simplu dreptul meu.

În zilele următoare, Irina nu mi-a vorbit decât monosilabic. Vlad m-a întrebat:
— Bunico, ești tristă?
L-am strâns în brațe.
— Nu, puiule. Doar încerc să fiu curajoasă.

Într-o duminică dimineață am găsit curajul să-i spun Irinei:
— Știi ce doare cel mai tare? Că tu vezi în mine doar vârsta și nu omul care încă mai are vise. Când ai uitat că și eu am fost tânără? Când ai decis că viața mea s-a terminat?
Ea a plâns atunci pentru prima dată.
— Mi-e teamă să nu te pierd…
Am luat-o în brațe.
— Nu mă pierzi dacă mă lași să trăiesc.

Nu știu ce va fi mâine. Poate lumea va vorbi. Poate Irina nu va înțelege niciodată pe deplin. Dar știu că nu vreau să-mi cer scuze pentru că încă simt, încă sper, încă iubesc viața.

Oare câți dintre noi ne ascundem dorințele doar pentru că alții cred că nu mai avem voie să visăm? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?