„Mâine vă faceți bagajele și plecați. Nu mai pot trăi așa”: Noaptea în care mi-am dat afară fiul și nora din casă

— Vlad, Irina, nu mai pot! Mâine vă faceți bagajele și plecați! vocea mea a răsunat în miezul nopții, spartă de lacrimi și de o furie pe care nu credeam că o pot simți vreodată față de propriul meu copil. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu halatul strâns pe mine, tremurând nu doar de frig, ci și de frică. Frica de ce urma, de ce devenisem, de ce se întâmplase cu familia mea.

Vlad s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii mari, uimiți și plini de reproș. — Mamă, nu vorbești serios! Unde să mergem la ora asta? Irina, cu ochii roșii de plâns, s-a strâns la pieptul lui, ca un copil speriat. — Nu putem pleca, nu avem unde, a șoptit ea, aproape fără glas.

Dar eu nu mai puteam. De luni de zile, casa mea, care fusese mereu refugiul meu, devenise un câmp de luptă. Vlad și Irina se mutaseră la mine după ce el își pierduse locul de muncă la fabrica de mobilă din oraș. „Doar câteva săptămâni, mamă, până ne punem pe picioare”, mi-a spus atunci, cu vocea lui blândă, de băiat bun. Dar săptămânile s-au transformat în luni, iar tensiunile au crescut cu fiecare zi.

Nu era vorba doar de spațiu. Era vorba de liniștea mea, de rutina mea, de faptul că nu mai aveam niciun colț doar al meu. Mă trezeam dimineața cu zgomotul televizorului dat prea tare, găseam vase murdare în chiuvetă, haine aruncate peste tot. Irina, mereu cu telefonul în mână, nu făcea nimic prin casă, iar Vlad părea să se afunde tot mai mult în neputință și frustrare. Încercam să vorbesc cu ei, să le explic că nu mai pot, dar de fiecare dată mă loveam de același zid: „Nu avem unde să mergem, mamă. Ce vrei să facem?”

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. — Vlad iar a țipat la mine, mi-a spus printre suspine. — Nu mai suport, mă simt ca o povară. Am încercat să o liniștesc, dar simțeam cum mă sufocă și pe mine toată situația. Vlad a intrat val-vârtej, nervos, și a început să țipe la amândouă. — Dacă nu vă convine, plecați amândouă! a urlat el, iar atunci am simțit cum ceva s-a rupt definitiv în mine.

Noaptea aceea a fost punctul culminant. M-am închis în baie și am plâns în hohote, cu pumnii strânși, simțind că nu mai am aer. M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Unde era femeia puternică, mama care putea să ducă orice pe umeri? De ce ajunsesem să mă tem să intru în propria mea casă?

A doua zi dimineață, Vlad și Irina au început să-și strângă lucrurile în tăcere. Nu ne-am spus nimic. Doar priviri grele, pline de reproș și durere. Când au ieșit pe ușă, Vlad s-a întors spre mine, cu ochii înlăcrimați: — Să știi că nu o să te iert niciodată pentru asta, mamă. Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar nu am spus nimic. Am închis ușa încet, apoi am căzut în genunchi și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Zilele care au urmat au fost un amestec de vinovăție și ușurare. Casa era din nou liniștită, dar liniștea era apăsătoare. Mă uitam la pozele cu Vlad de când era mic, la desenele lui de la grădiniță, la scrisorile pe care mi le scria de ziua mea. Îmi venea să-l sun, să-l rog să se întoarcă, dar știam că nu pot. Trebuia să-mi recuperez viața, să-mi recuperez demnitatea și liniștea. Am început să merg la psiholog, să învăț să spun „nu”, să pun limite, chiar dacă doare.

Vecina mea, doamna Stancu, m-a întrebat într-o zi: — Tu cum poți să dormi noaptea, după ce ți-ai dat copilul afară din casă? Am simțit din nou acea vină care mă ardea pe dinăuntru. Dar apoi mi-am amintit de toate nopțile nedormite, de toate certurile, de toate momentele în care am simțit că nu mai exist. — Poate că nu dorm liniștită, dar măcar nu mai trăiesc cu frica în suflet, i-am răspuns, cu vocea tremurândă.

Au trecut luni de atunci. Vlad și Irina și-au găsit o garsonieră mică, la marginea orașului. Nu mai vorbim aproape deloc. Uneori, primesc câte un mesaj scurt de la el, sec, fără suflet. Îmi lipsește, dar știu că am făcut ce trebuia. Am început să mă redescopăr, să ies cu prietenele, să citesc, să mă bucur de liniștea casei mele. Dar rana rămâne, ca o cicatrice pe suflet.

Mă întreb, în fiecare seară, privind spre tavanul alb: când are voie o mamă să se pună pe primul loc, fără să fie judecată? Oare am fost egoistă sau, pentru prima dată, am avut curajul să trăiesc și pentru mine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?