„Mama, asta e fiica mea”: Povestea unei mame care a aflat prea devreme că va fi bunică

— Mama, trebuie să-ți spun ceva… Vlad stătea în pragul ușii, cu ochii roșii și obrajii arși de frig. În brațele lui era un ghemotoc roz, învelit într-o păturică subțire. Am simțit cum mi se taie respirația. — Vlad, ce faci cu copilul acela? am întrebat, vocea tremurându-mi. — Mama… ea e fiica mea.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am sprijinit de tocul ușii, încercând să-mi adun gândurile. Vlad avea doar șaisprezece ani. Cum să fie tată? Cum să fiu eu bunică la patruzeci de ani?

— Nu glumi cu așa ceva, Vlad! am izbucnit, dar el a făcut un pas înainte și mi-a pus copilul în brațe. Mâinile îmi tremurau. Fetița a deschis ochii mari, albaștri ca ai lui Vlad, și m-a privit fără să clipească.

— Nu glumesc, mama. Am nevoie de ajutorul tău.

Am simțit o furie surdă amestecată cu frică și neputință. Cum de nu am știut nimic? Cum de nu mi-am dat seama? Am început să plâng fără să vreau, ținând strâns copilul la piept. Vlad s-a așezat pe canapea, cu capul în mâini.

— Cine e mama copilului? am întrebat printre suspine.

— Ana-Maria. Nu mai vrea să știe de noi. Părinții ei au trimis-o la mătușa ei din Italia imediat ce au aflat că e însărcinată. Mi-a lăsat fetița azi, la școală… Nu știu ce să fac…

Am simțit o durere ascuțită în piept. Îmi venea să țip la el, să-l cert pentru toate minciunile și secretele, dar când m-am uitat la el, am văzut doar un copil speriat care avea nevoie de mine.

— Vlad, nu pot face asta singură… Tu trebuie să fii tatăl ei! Tu trebuie să-ți asumi responsabilitatea! am spus mai aspru decât intenționam.

— Știu… Dar nu vreau să o dau la orfelinat! Nu pot! E fetița mea!

Am oftat adânc. În minte îmi treceau toate grijile: ce vor spune vecinii? Ce va zice tata? Cum o să ne descurcăm financiar? Eu lucrez la supermarket pe salariu minim, iar Vlad e încă la liceu. Dar când m-am uitat din nou la fetiță, am știut că nu pot s-o las pe drumuri.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un haos: scutece, plânsete, nopți nedormite. Vlad încerca să ajute cum putea, dar era depășit de situație. Într-o dimineață l-am găsit plângând în baie.

— Nu pot, mama… Nu știu cum să fiu tată… Mi-e frică…

L-am îmbrățișat strâns.

— Nici eu nu știu cum să fiu bunică la vârsta asta. Dar trebuie să încercăm împreună.

Familia noastră s-a împărțit în două tabere: sora mea, Camelia, mă certa că îl răsfăț pe Vlad și că ar trebui să chem Protecția Copilului; mama mea plângea la telefon și mă implora să nu stric „reputația familiei”. Vecinii șușoteau pe la colțuri și mă priveau cu milă sau dispreț când ieșeam cu căruciorul.

Într-o seară, după ce am adormit fetița, Vlad a venit la mine cu ochii roșii.

— Mama… crezi că o să reușim?

— Nu știu, Vlad. Dar nu te las singur. Oricât de greu ar fi.

Au urmat luni de zile în care am învățat împreună ce înseamnă sacrificiul: Vlad mergea la școală obosit, eu făceam ore suplimentare ca să putem cumpăra lapte praf și scutece. Prietenii lui s-au îndepărtat încet-încet; unii râdeau pe la spate, alții îi spuneau că și-a distrus viața.

Într-o zi, directoarea liceului m-a chemat la școală.

— Doamnă Popescu, Vlad are note tot mai slabe și lipsește des. Nu putem tolera această situație la nesfârșit…

Am simțit din nou rușinea aceea apăsătoare. Am plecat capul și am promis că voi face tot posibilul să-l ajut.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. L-am găsit pe Vlad stând pe întuneric în camera lui.

— Poate ar fi mai bine să o dau spre adopție… Poate merită o familie adevărată…

M-am așezat lângă el și i-am luat mâna.

— O familie adevărată nu e cea perfectă, Vlad. E cea care rămâne împreună când e greu.

Au trecut doi ani de atunci. Fetița noastră, Ilinca, merge acum la grădiniță și ne umple casa de râsete. Vlad a terminat liceul cu greu și lucrează part-time ca livrator ca să ne ajute cu cheltuielile. Viața nu e ușoară — încă simt privirile grele ale celor din jur și uneori mă întreb dacă am făcut bine că nu am renunțat.

Dar când Ilinca aleargă spre mine cu brațele întinse și îmi spune „bunica”, știu că am ales iubirea în locul rușinii.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să-și susțină copilul într-o astfel de situație? Ce înseamnă cu adevărat o familie — sânge sau alegere?