„Mamă, bunicile nu poartă blugi!” – Povestea unei bunici românce care refuză să îmbătrânească după reguli străine

— Mamă, nu poți să vii la serbarea Mariei îmbrăcată așa! Bunicile nu poartă blugi și adidași! vocea Irinei răsună tăios din hol, în timp ce eu încerc să-mi găsesc cheile în geantă. Mă opresc, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Mă uit la blugii mei albaștri, la tricoul cu imprimeu vesel și la adidașii roșii pe care îi ador. Îmi vine să râd și să plâng în același timp.

— Irina, sunt doar niște blugi… Ce are dacă mă simt bine în ei?

Ea oftează, exasperată:

— Toate celelalte bunici vin cu fuste, cu baticuri… Tu mereu trebuie să fii altfel! Ce-or să zică ceilalți părinți?

Mă uit la ea și văd în ochii ei nu doar iritare, ci și o urmă de rușine. Mă doare. Parcă nu mai sunt mama ei, ci o povară pe care trebuie s-o ascundă. Îmi amintesc cum, acum douăzeci de ani, îi cumpăram rochițe cu buline și îi spuneam că poate fi orice își dorește. Acum, ea îmi spune cine am voie să fiu.

— Irina, nu vreau să mă prefac că sunt altcineva doar ca să nu-i deranjez pe alții. Nu pot să port fustă doar pentru că așa se așteaptă lumea de la o bunică.

Ea dă din cap, nervoasă:

— Nu e vorba doar despre tine! E vorba despre familie, despre imagine… Maria e mică, dar copiii observă tot. Nu vreau să râdă cineva de ea pentru că tu… pentru că tu refuzi să accepți că ai o vârstă!

Rămân fără cuvinte. O parte din mine vrea să cedeze, să se schimbe rapid într-o fustă lungă și un pulover bej, să nu mai audă reproșuri. Dar alta urlă în mine: „Nu! Nu renunța la tine!”

Mergem la serbare în tăcere. Maria mă zărește din scenă și îmi face cu mâna, zâmbind larg. Pentru ea sunt doar „Buni”, cea care îi citește povești și dansează cu ea prin casă. Dar văd privirile celorlalte mame și bunici: unele curioase, altele dezaprobatoare. Simt cum mă ard pe dinăuntru.

După serbare, Irina mă trage deoparte:

— Ai văzut? Toată lumea s-a uitat la tine! Chiar nu-ți pasă?

— Îmi pasă de voi. Dar îmi pasă și de mine. Nu vreau să devin invizibilă doar pentru că am trecut de cincizeci de ani.

Ea oftează din nou, dar nu mai spune nimic. În drum spre casă, Maria mă întreabă:

— Buni, de ce nu porți fustă ca celelalte bunici?

Îi zâmbesc trist:

— Pentru că așa mă simt eu fericită. Și cred că e important să fim fericiți cu cine suntem.

Seara, când rămân singură în bucătărie, mă apuc să spăl vasele. Gândurile nu-mi dau pace. Mă simt vinovată că am supărat-o pe Irina, dar și revoltată că trebuie să-mi cer scuze pentru cine sunt. Îmi amintesc de mama mea: mereu cu baticul pe cap, mereu cu grijile altora pe umeri. A murit fără să știe ce-i aia libertate.

A doua zi primesc un telefon de la sora mea, Camelia:

— Elena, ce-ai făcut la serbare? Irina mi-a zis că iar ai făcut-o de râs…

Îmi vine să țip:

— Camelia, tu chiar crezi că rostul nostru e doar să fim pe placul lumii? Când ai râs ultima dată din toată inima? Când ai făcut ceva doar pentru tine?

Ea tace o clipă.

— Nu știu… Poate ai dreptate. Dar eu nu pot… Mi-e frică.

Închid telefonul și mă privesc în oglindă. Riduri adânci la colțul ochilor, părul încăpățânat încă negru pe alocuri. Sunt tot eu – aceea care a crescut doi copii singură după ce soțul meu, Doru, a plecat cu alta. Aceea care a muncit douăzeci de ani la croitorie ca să le dea tot ce n-a avut ea. Și tot eu sunt cea care vrea să danseze la festivaluri de jazz și să meargă pe munte.

Seara vine Irina la mine acasă.

— Mamă… îmi pare rău dacă am fost prea dură ieri. Doar că… mi-e teamă că lumea o să te judece și pe mine prin tine.

O iau de mână.

— Știu că ți-e greu. Dar dacă noi nu schimbăm nimic, cine o va face? Vreau ca Maria să crească știind că poate fi oricine vrea ea – chiar și o bunică în blugi.

Irina zâmbește timid:

— Poate ai dreptate… Poate ar trebui să-mi cumpăr și eu niște blugi roșii.

Râdem amândouă printre lacrimi. Poate nu voi schimba lumea peste noapte. Dar azi am câștigat o mică victorie: am fost eu însămi.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc ascunse sub fuste lungi și baticuri doar ca să nu supere pe nimeni? Oare când vom avea curajul să fim libere cu adevărat?