Mama, De Ce Nu Le-ai Dat Copiilor de Mâncare?

— Mama, nu înțeleg… De ce nu le-ai dat copiilor să mănânce? Am trimis bani, știi bine! Vocea mea răsuna ascuțit în bucătăria mică, cu miros de lemn vechi și supă de varză. Mama stătea în fața chiuvetei, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. Ochii ei, odinioară atât de blânzi, păreau acum două pietre reci.

— Nu-i așa cum crezi tu, Sorin, a murmurat ea, evitând să mă privească.

Dar era exact cum credeam. Sau cel puțin așa simțeam atunci, cu inima bubuindu-mi în piept și cu imaginea copiilor mei, Mara și Vlad, povestindu-mi la telefon că au mâncat doar pâine cu margarină și ceai. Era a treia oară când îi lăsam la mama, la țară, pe terenul pe care tata îl cumpărase cu atâta dragoste. După moartea lui, locul devenise refugiul nostru: aer curat, liniște, pădurea aproape. Dar acum totul părea o farsă crudă.

Am tras adânc aer în piept și am încercat să-mi stăpânesc furia. — Mama, ți-am trimis 1.500 de lei luna asta. Știu că nu e mult, dar pentru două săptămâni… Ce s-a întâmplat cu banii?

Ea a tăcut. În spatele meu, copiii se jucau cu niște bețe pe verandă. Am simțit un nod în gât. Mara avea doar opt ani și deja știa să ascundă când îi era foame.

— Sorin, nu-i ușor… De când a murit taică-tu… — vocea i s-a frânt — …nu mai pot să fac față la toate. Am plătit datoriile la farmacie, am dat la vecina pentru lemne… Și am pus ceva deoparte pentru iarnă.

— Dar copiii? Copiii tăi! Nepoții tăi! — am izbucnit eu.

Mama s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. M-am simțit ca un monstru. Dar nu puteam să trec peste imaginea copiilor mei cerând încă o felie de pâine.

În acea seară am stat singur pe terasa casei bătrânești. Mi-am amintit cum tata ne aduna pe toți la masă și făcea glume proaste despre mămăligă și brânză. Acum totul era gol. Mama se închisese în camera ei, iar eu nu știam dacă să o compătimesc sau să o condamn.

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc din nou cu ea. — Mama, nu vreau să te judec… Dar trebuie să înțelegi că nu pot lăsa copiii aici dacă nu au ce mânca.

Ea s-a uitat la mine cu ochii umflați de plâns. — Sorin, tu crezi că mie nu-mi pasă? Crezi că nu mă doare când îi văd slabi? Dar nu mai pot… Nu mai am putere nici să gătesc ca altădată. Și banii… mereu se duc pe altceva. Nu știu cum să mă descurc.

Am simțit pentru prima dată că mama mea îmbătrânise brusc după moartea tatălui meu. Că era singură și copleșită de griji pe care eu nu le vedeam din București.

— Atunci spune-mi! Spune-mi când ai nevoie de ajutor! Nu te ascunde după rușine sau mândrie!

A oftat greu. — Mi-e rușine, Sorin… Mi-e rușine că nu mai pot fi mama care eram.

În zilele următoare am încercat să repar ce se putea repara: am făcut cumpărături mari, am gătit împreună cu copiii și am vorbit cu vecinii să o ajute pe mama când nu suntem acolo. Dar rana rămânea: o rană de neîncredere între noi doi.

Într-o seară, Mara m-a întrebat: — Tati, bunica ne iubește?

M-am blocat. Cum să-i explic unui copil că iubirea poate fi uneori atât de grea încât te face să greșești?

Când am plecat spre București, mama m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: — Iartă-mă dacă te-am dezamăgit.

Nu i-am răspuns atunci. Poate nici acum nu știu dacă am iertat-o sau dacă m-am iertat pe mine pentru că n-am văzut mai devreme cât de greu îi era.

Mă întreb uneori: câți dintre noi știm cu adevărat ce se întâmplă cu părinții noștri când rămân singuri? Câți avem curajul să privim dincolo de aparențe și să vorbim despre rușine, neputință și iubire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?