„Mamă, de ce nu-mi accepți copilul?” – Povestea unei mame singure din România

— Nu mai plânge, Maria! Ce-ai să rezolvi cu lacrimile astea? Copilul ăsta nu-ți va aduce decât necazuri, ai să vezi!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de cafea arsă. Mă uitam la David, băiețelul meu de nici doi ani, care se juca pe covor cu o mașinuță roșie. Încercam să-mi stăpânesc lacrimile, dar ele curgeau fără oprire, ca și cum ar fi vrut să spele toată durerea adunată în sufletul meu.

— Mamă, te rog… E nepotul tău. Cum poți să spui așa ceva? am șoptit, cu vocea tremurândă.

Ea a oftat adânc și a dat din mână a lehamite:

— Maria, tu nu înțelegi! Eu am crescut trei copii singură, fără ajutor. Știu ce înseamnă să te chinui. Dar tu… tu nici măcar nu ai un bărbat lângă tine! Ce viitor îi poți oferi copilului ăstuia?

M-am simțit mică, neputincioasă. De când m-am întors din concediul de maternitate și am aflat că postul meu fusese „desființat”, lumea mea s-a prăbușit. Am încercat să găsesc altceva — am trimis zeci de CV-uri, am mers la interviuri unde mă priveau cu milă când aflau că sunt mamă singură. Nimeni nu voia să angajeze o femeie cu un copil mic acasă.

— O să mă descurc, mamă. O să găsesc ceva. Nu vreau decât să ne lași să stăm aici până îmi revin puțin…

Mama s-a ridicat brusc de la masă și a început să strângă cănile cu gesturi nervoase.

— Nu vreau să mă trezesc iar cu plânsete noaptea! Nu vreau să-mi umble un copil printre picioare! Am muncit destul o viață întreagă. Acum vreau liniște!

David s-a apropiat de mine și mi-a întins mașinuța. L-am luat în brațe și l-am strâns tare la piept. Simțeam că mă sufoc între pereții aceia reci, între reproșurile mamei și neputința mea.

Seara, după ce l-am culcat pe David pe salteaua veche din camera copilăriei mele, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat unde greșisem. De ce mama nu putea să-l iubească pe David? De ce nu putea să mă sprijine măcar acum?

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am început să caut anunțuri de angajare pe telefon. David s-a trezit plângând — îi ieșeau dinții și era agitat. Mama a intrat val-vârtej în cameră:

— Iar plânge? Maria, nu mai pot! Ori găsești altceva, ori…

Am simțit cum mi se taie respirația. Unde să mă duc? Tata murise de zece ani, frații mei erau plecați în străinătate și abia dacă mai dădeau un telefon la câteva luni.

Într-o zi, am primit un telefon de la o prietenă veche, Ioana:

— Maria, știu că-ți e greu… Am auzit că la brutăria din colț caută vânzătoare. Nu-i cine știe ce, dar poate te ajută până găsești ceva mai bun.

Am mers la interviu cu David de mână. Patronul, domnul Popescu, s-a uitat lung la mine:

— Ai mai lucrat cu clienții?
— Am lucrat la supermarket înainte de a rămâne însărcinată…
— Copilul cu cine îl lași?

Am înghițit în sec:

— Cu mama…

Am mințit. Știam că mama nu voia să stea cu el, dar nu aveam altă soluție.

Am primit slujba. Programul era greu: dimineața devreme până seara târziu. Mama bombănea mereu când trebuia să stea cu David:

— Să nu crezi că-s bona ta! Să nu te obișnuiești!

Într-o seară, când m-am întors acasă, l-am găsit pe David plângând singur în pat. Mama era la televizor.

— De ce nu l-ai liniștit?
— Maria, nu mai pot! M-am săturat! Ori îți iei copilul și pleci, ori găsești pe altcineva!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să plâng în hohote.

— Mamă… e nepotul tău! Cum poți fi atât de rece?

Ea s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Poate că n-ar fi trebuit să-l faci dacă nu erai pregătită!

Cuvintele ei au tăiat mai adânc decât orice rană fizică.

În acea noapte am decis: trebuia să plec. Am sunat-o pe Ioana și i-am povestit totul.

— Vino la mine câteva zile. Împărțim camera fetei mele. Nu-i mult loc, dar măcar nu ești singură.

Am împachetat câteva haine pentru mine și David și am plecat înainte ca mama să se trezească. Pe drum, David dormea liniștit în brațele mele. M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată speranță — poate că nu eram atât de singură pe cât credeam.

La Ioana acasă era cald și primitor. Fetița ei s-a jucat imediat cu David. Seara am stat la povești ca pe vremuri.

— Maria, știu că ți-e greu… Dar copiii simt totul. Nu lăsa răutatea mamei tale să te schimbe.

Am început încet-încet să-mi revin. La brutărie patronul a fost înțelegător când i-am spus adevărul despre situația mea. Mi-a dat program mai scurt ca să pot sta cu David după-amiaza.

Au trecut luni până când am avut curajul să-i scriu mamei un mesaj: „David te întreabă mereu de tine…” Niciun răspuns.

Uneori mă întreb dacă va veni vreodată ziua în care mama îl va accepta pe David ca nepotul ei. Dacă va înțelege cât de mult doare respingerea ei — nu doar pentru mine, ci și pentru el.

Poate că sunt multe mame ca mine în România — singure, judecate, respinse chiar de cei care ar trebui să le fie sprijin. Dar oare cât timp putem merge mai departe doar din dragoste pentru copiii noștri? Și cât ne costă această luptă nevăzută?