„Mamă, hai să vindem casa. Tu te poți muta la ceva mai mic, iar noi folosim restul ca avans.”

— Mamă, trebuie să vorbim, am spus, încercând să-mi țin vocea calmă, deși simțeam cum îmi tremură genunchii.

Ea s-a întors de la aragaz, cu șorțul pătat de sos de roșii, și m-a privit lung, ca și cum știa deja ce urma să spun. Madalina, soția mea, stătea la masă, cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Ce s-a mai întâmplat, Radu? a întrebat mama, cu vocea aceea blândă, dar obosită, pe care o avea de când tata nu mai era.

Am tras aer adânc în piept. — Mamă, hai să vindem casa. Tu te poți muta la ceva mai mic, iar noi folosim restul ca avans pentru apartamentul nostru. E greu pentru toți, și tu ai nevoie de liniște, iar noi… avem nevoie de un început.

A urmat o liniște apăsătoare, spartă doar de ticăitul ceasului de pe perete. Mama s-a așezat încet pe scaun, ca și cum picioarele nu o mai țineau.

— Asta e ideea Madalinei, nu-i așa? a spus, fără să se uite la mine. Mereu a avut ceva cu mine, de când v-ați căsătorit.

— Nu, mamă, nu e ideea ei. E casa noastră, tata a lăsat-o pentru noi. Dar tu știi cât de greu ne este să strângem bani pentru un avans. Și tu te plângi mereu că nu mai poți să ai grijă de atâta spațiu.

Madalina a ridicat capul, cu ochii umezi. — Nu vreau să vă certați din cauza mea. Dar, doamnă Maria, și noi avem nevoie de un loc al nostru. Nu mai putem sta cu chirie, cu copilul pe drum…

Mama a izbucnit: — Copilul pe drum! Asta e tot ce contează? Să vindeți amintirile, să mă aruncați într-o garsonieră, ca pe un bagaj vechi? Radu, tu chiar nu vezi ce faci?

Am simțit cum mă înroșesc la față. — Nu te aruncăm nicăieri, mamă! Vrem doar să fie bine pentru toți. Casa asta e prea mare pentru tine. Și, sincer, nici nu mai ai cu cine să o împarți. Eu am viața mea, tu ai nevoie de liniște…

— Liniște? Liniște am avut destul de când a murit taică-tău! a strigat ea, cu lacrimi în ochi. Și știi ce? Liniștea asta mă omoară. Fiecare colț din casa asta îmi amintește de el, de voi mici, de sărbători, de tot ce am pierdut. Și tu vrei să vând totul pentru niște bani?

Am simțit un nod în gât. — Mamă, nu e vorba doar de bani. E vorba de viitorul nostru. Și tu ai nevoie de un început nou. Poate găsești un apartament aproape de noi, să ne vedem mai des…

— Să vă văd mai des? a râs ea amar. De când v-ați mutat la oraș, mă sunați doar când aveți nevoie de ceva. Nu v-ați gândit niciodată că poate și eu am nevoie de voi? Că poate mi-e frică să rămân singură?

Madalina a încercat să intervină: — Doamnă Maria, nu vrem să vă rănim. Dar și noi suntem la început, și e greu. Radu muncește mult, eu sunt însărcinată, chiria ne sufocă…

Mama a ridicat mâinile, ca și cum ar fi vrut să oprească totul. — Ajunge! Nu mai vreau să aud. Casa asta nu se vinde. Nu cât sunt eu în viață. Dacă vreți bani, găsiți altă soluție. Eu nu plec de aici.

Am simțit cum mă cuprinde furia, amestecată cu neputință. — Mamă, nu fi încăpățânată! Nu vezi că nu mai poți? Uite la tine, abia te ții pe picioare, te plângi de singurătate, dar nu vrei să faci nimic să-ți fie mai bine. De ce te agăți de casa asta ca de o ancoră?

Ea s-a ridicat brusc, cu ochii plini de lacrimi. — Pentru că aici am trăit toată viața! Pentru că aici am râs, am plâns, am crescut împreună. Pentru că aici îl simt pe taică-tău aproape, chiar dacă nu mai e. Și pentru că, oricât de greu mi-ar fi, nu pot să renunț la tot ce am fost.

Am rămas tăcuți, fiecare cu gândurile lui. Madalina a început să plângă încet, iar eu simțeam că mă sufoc între două lumi care nu se mai pot întâlni.

— Radu, a spus mama, cu vocea stinsă, dacă vrei să mă ajuți, vino mai des. Stai cu mine la o cafea, povestește-mi de copilul care urmează să se nască. Nu-mi cere să vând tot ce am pentru ca voi să aveți un început. Eu nu pot să-mi găsesc sfârșitul într-o garsonieră străină.

Am ieșit din bucătărie cu inima grea, lăsând-o pe Madalina să o liniștească. Pe drum spre oraș, tăcerea dintre noi era apăsătoare. Știam că nu e o soluție ușoară, că fiecare are dreptatea lui, dar și durerea lui.

Mă întreb: oare când ajungem să ne dorim atât de mult un viitor, încât uităm de trecut? Și cât de mult valorează o casă, dacă în ea nu mai încape iubirea?