„Mama mi-a spus: ori ea, ori eu” – Povestea unei familii românești destrămate de prăpastia dintre generații

— Nu mai pot, Vlad! Ori eu, ori ea! — vocea mamei mele, Maria, a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri îngălbenite. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii îi ardeau de lacrimi și furie. Lângă mine, Irina, soția mea, își strângea buzele, încercând să nu izbucnească din nou. Fetița noastră, Ana, se juca în colțul camerei cu păpușa ei, fără să înțeleagă furtuna care se abătuse peste noi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Între două femei pe care le iubeam, eram prins ca într-o menghină. Mama, văduvă de zece ani, nu acceptase niciodată pe deplin că am crescut și că am propria mea familie. Irina, venită dintr-un oraș mic din Moldova, încerca să se adapteze vieții din București și să găsească un loc într-o casă care nu fusese niciodată a ei.

Totul a început cu lucruri mici: cine spală vasele, cine decide ce se gătește duminica, cine are ultimul cuvânt când vine vorba de Ana. Dar sub aceste certuri banale mocnea ceva mult mai adânc — o luptă pentru control, pentru recunoaștere și pentru dragoste. Mama simțea că pierde teren, că nu mai este stâlpul casei. Irina simțea că nu va fi niciodată acceptată cu adevărat.

— Vlad, nu pot să trăiesc așa! — a izbucnit Irina într-o seară, după ce mama făcuse o remarcă răutăcioasă despre felul în care își crește copilul. — Mă simt ca o musafiră în propria casă! Dacă nu iei o decizie, eu plec cu Ana!

Am încercat să le împac. Am vorbit cu mama:

— Mamă, te rog… încearcă să o înțelegi pe Irina. Știu că ți-e greu, dar și ea are nevoie de sprijin.

— Sprijin? Eu am crescut singură doi copii! Am muncit toată viața! Acum să vină o fată de la țară să-mi spună cum să trăiesc? Nu, Vlad! Ori ea pleacă, ori eu!

Nopțile au devenit tot mai lungi. Dormeam prost, mă trezeam la fiecare sunet. Tata nu mai era să medieze conflictele; fratele meu era plecat în Germania de ani buni și nu voia să audă de problemele noastre. Simțeam că mă sufoc.

Într-o dimineață, când am coborât la bucătărie, mama plângea în șoaptă. M-am apropiat de ea:

— Mamă…

— Nu mai pot, Vlad. M-am săturat să fiu străină în casa mea. Nu mă mai ascultă nimeni…

Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. În același timp, Irina își făcea bagajele sus. Ana plângea pentru că nu voia să plece de lângă bunica ei.

În acea zi am simțit că totul se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din cartierul nostru vechi din Drumul Taberei. Mi-am amintit cum alergam copil fiind printre scările blocului, cum mama mă striga la masă… Acum eram adult și nu știam ce să fac.

Seara aceea a fost decisivă. Mama și Irina au stat față în față la masa din sufragerie.

— Maria, eu nu vreau să vă despart familia — a spus Irina cu voce tremurată. — Dar nu pot trăi mereu cu frica de a greși orice fac.

— Atunci pleacă! — a răspuns mama rece.

M-am ridicat brusc:

— Gata! Ajunge! Nu vreau să vă pierd pe niciuna! Dar dacă trebuie să aleg…

Mi-am privit fetița care se uita speriată la noi.

— Ana are nevoie de liniște. Eu… eu plec cu Irina și cu Ana. Mamă… dacă te răzgândești vreodată… ușa noastră va fi mereu deschisă pentru tine.

Mama a rămas nemișcată. Am ieșit din casă cu inima frântă și cu senzația că las o parte din mine în urmă.

Au trecut luni de atunci. Ne-am mutat într-un apartament mic la marginea orașului. Irina a început să zâmbească din nou; Ana merge la grădiniță și vorbește des despre bunica ei. Eu… mă trezesc uneori noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Mama nu mi-a răspuns la telefon decât după mult timp; vorbim rar și rece.

Uneori mă gândesc: oare cât de mult contează orgoliul într-o familie? De ce e atât de greu să ne ascultăm unii pe alții? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales?