„Mamă, tu mereu ai putut…”: Vara în care am învățat să spun „nu”

— Mamă, te rog, doar vara asta! — vocea lui Radu răsuna în telefon, cu acea notă de rugăminte pe care nu o puteam refuza niciodată. — Nu vrem să-i ducem pe copii la afterschool, ești cea mai bună bunică din lume!

Am zâmbit, cu inima plină de mândrie. Cine nu și-ar dori să audă așa ceva de la propriul copil? Am acceptat fără să clipesc, convinsă că va fi doar pentru câteva săptămâni. Dar iată-mă acum, la început de septembrie, epuizată, cu ochii înroșiți de oboseală și sufletul greu.

Totul a început într-o dimineață răcoroasă de iunie. Am deschis ușa și i-am primit pe Ana și Vlad, nepoții mei de 7 și 9 ani, cu brațele deschise. — Bunicooo! — au țipat amândoi și m-au îmbrățișat cu forța copilăriei. M-am gândit atunci că nimic nu poate fi mai frumos decât să-ți simți familia aproape.

Primele zile au fost ca o vacanță: plimbări în parc, înghețată la colțul blocului, povești la prânz. Dar curând, rutina a devenit apăsătoare. Ana era mereu nemulțumită: — Bunico, nu-mi place supa asta! Vlad făcea mofturi la teme: — Nu vreau să citesc! Vreau tabletă! Iar eu încercam să le fac pe plac, să nu-i supăr, să nu-l dezamăgesc pe Radu.

Seara, când îi sunam pe Radu și pe Irina să le povestesc cum a fost ziua, răspunsurile lor erau tot mai scurte. — Mulțumim, mamă! Ești o comoară! — spunea Irina pe fugă. Dar nu mă întrebau niciodată cum mă simt eu. Într-o seară, am încercat să-i spun lui Radu:

— Mamă, ce-ai? Pari obosită…
— Sunt puțin… e greu cu copiii toată ziua.
— Hai, mamă, tu mereu ai putut! Știi că avem mult de lucru. O să treacă repede!

Am simțit cum mi se strânge inima. Da, mereu am putut. Am crescut doi copii singură după ce tatăl lor a murit într-un accident stupid la fabrică. Am muncit două schimburi ca să nu le lipsească nimic. Dar acum… parcă nu mai pot.

Zilele au început să semene una cu alta: trezit devreme, mic dejun pentru copii, alergat după Vlad prin parc, certat cu Ana că nu vrea să-și facă temele de vacanță. Seara adormeam înaintea lor, cu gândul că mâine va fi la fel.

Într-o zi toridă de august, Ana a spart o vază veche la care țineam mult. Am ridicat vocea pentru prima dată:
— Ana! De ce nu ești atentă?
Fetița s-a uitat la mine speriată și a început să plângă. Vlad a fugit în camera lui. M-am simțit vinovată imediat. Seara i-am povestit Irinei:
— Poate ar trebui să-i luați acasă câteva zile…
— Vai, mamă! Chiar nu poți să te descurci? Noi avem deadline-uri la serviciu! Știi cât ne ajuți?

M-am simțit mică și neînsemnată. De când ajutorul meu a devenit o obligație? De ce nu mai sunt întrebată dacă pot sau vreau?

Într-o duminică, am mers la biserică. M-am rugat pentru răbdare și sănătate. La ieșire m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Maria.
— Vai, dragă Ileana, te văd tot mai trasă la față! Ce-ai pățit?
I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a privit lung:
— Să nu uiți că și tu ai dreptul la odihnă. Copiii tăi sunt mari acum. E timpul să ai grijă și de tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o seară am adunat curaj și l-am sunat pe Radu:
— Mamă… trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Sunt obosită și simt că nu mai am răbdare pentru copii.
A urmat o tăcere lungă.
— Dar… mamă…
— Nu e vorba că nu-i iubesc sau că nu vreau să vă ajut. Dar am nevoie de timp pentru mine. Vreau să merg la plimbare cu prietenele mele, să citesc o carte fără să fiu întreruptă din cinci în cinci minute.

Radu a oftat:
— Bine… o să găsim o soluție.

A doua zi au venit și i-au luat pe copii. Casa a rămas brusc goală și liniștită. Am plâns ore întregi – de ușurare și de vinovăție. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă.

După câteva zile, Irina m-a sunat:
— Mamă… îmi pare rău dacă te-am pus într-o situație grea. N-am vrut să te împovărăm.
— Știu… dar trebuie să înțelegeți că și eu am limitele mele.

Acum, când mă uit în urmă la vara asta, mă gândesc cât de ușor e să uiți de tine când vrei să-i ajuți pe cei dragi. Dar oare cât timp putem trăi doar pentru ceilalți fără să ne pierdem pe noi?

Poate că uneori „nu” e cel mai mare act de iubire – pentru ei și pentru mine. Voi ce credeți? Unde trageți linia între sacrificiu și grija față de sine?